— Si tu ești, să știi.
Mă gândesc la apartamentul meu de vis, la razele de soare care cad pe fotoliul de sub fereastră, la briza de vară care pătrunde înăuntru cu miros de pâine coaptă. Mă gândesc la coborârea din tren, lipicioasă din cauza căldurii, cu cărțile broșate și prosoapele înghesuite într-o geantă, sau la manuscrisele proaspăt tipărite și Pilot G2-urile noi-noute.
Orașul meu. Sora mea. Slujba mea de vis. Charlie. Totul, exact așa cum trebuie.
Viața pe care mi-aș construi-o dacă ar fi posibil să am totul.
— Exact așa ești, îi spun. Perfect.
Ochii lui sunt întunecați, lucioși, în timp ce mă studiază. Îmi simt inima ca un ou spart, fără nimic care să o protejeze sau să o țină la locul ei.
— Aș putea rămâne.
Se uită în altă parte.
— Nora, spune el încet, parcă scuzându-se.
Și uite-așa, lacrimile au revenit. Charlie îmi dă la o parte părul de pe obrazul umed.
— Nu poți lua această decizie pentru mine sau pentru Libby, spune el, cu vocea groasă și întreruptă.
— De ce nu?
— Pentru că, spune el, ți-ai petrecut toată viața asigurându-te că are tot ce-i trebuie și e timpul ca cineva să se asigure că și tu ai tot ce-ți trebuie. Vrei slujba aia la Loggia. Și iubești orașul. Și dacă ai nevoie să
economisești bani, ia apartamentul meu. E probabil la jumătate din prețul celui pe care îl ai. Dacă asta e ceea ce vrei, asta ar trebui să ai.
Nimic mai puțin.
Încerc să clipesc ca să-mi alung lacrimile, care, în schimb, mi se preling pe obraji.
— Ar trebui să ai totul, spune el din nou.
— Și dacă nu este posibil?
Îmi ridică bărbia și șoptește aproape pe buzele mele.
— Dacă cineva poate negocia un final fericit, aceea este Nora Stephens.
În ciuda – sau poate din cauza – senzației că-mi crapă pieptul în două, îi răspund în șoaptă:
— Cred că una din astea costă doar 40 de dolari la Spaaaahhh.
Râde, îmi sărută colțul gurii.
— Mintea asta a ta.
Nici unul dintre noi nu pleacă din magazin în acea noapte. Eu nu vreau să-l părăsesc și nu vreau ca el să se simtă singur în întuneric și liniște. Chiar dacă nu poate dura, chiar dacă e doar pentru seara asta, vreau să știe că se poate sprijini pe mine, așa cum și eu m-am sprijinit pe el. Așa cum mă sprijină mereu.
Pentru prima dată după multă vreme, dorm buștean.
Dimineață, mă trezesc și pun cap la cap tot ce s-a întâmplat peste noapte. Cearta, cum l-am găsit pe Charlie la librărie, cum am căzut din nou unul în brațele celuilalt.
După aceea, am vorbit ore întregi. Cărți, mâncare la pachet, familie.
I-am povestit cum nasul mamei se încrețea la fel ca al lui Libby când râdea. Că se dădeau cu același parfum, dar că pe Libby mirosea altfel decât pe ea.
Îi povestesc despre rutina zilei de naștere a mamei. Cum în fiecare 12
decembrie la prânz, mergeam la Freeman Books și răsfoiam ore întregi cărțile, până când alegea o carte perfectă pe care să o cumpere la preț
întreg.
— Eu și Libby încă mergem acolo, am spus. Sau obișnuiam să
mergem. În fiecare zi de 12 decembrie, la prânz – douăsprezece a douăsprezecea, la ora douăsprezece. Mama obișnuia să facă mare caz de asta.
— Douăsprezece este un număr grozav, a spus Charlie. Orice alt număr se poate duce dracului.
— Mulțumesc, am fost de acord.
La un moment dat, am adormit, iar acum mă trezesc realizând că, în somn, am început să ne lipim din nou unul de altul. Îl trezesc cu sărutări și, într-o ceață amețitoare, ne iubim din nou, timpul se oprește, lumea se întunecă în jurul nostru.
După aceea, îmi pun capul pe pieptul lui și îi ascult sângele circulând prin vene. Este curentul lui Charlie, care se joacă cu părul meu.
Vocea lui este groasă și răgușită când spune:
— Poate că o să ne descurcăm.
