amândouă am putea supraviețui acestei dureri fără să o împărțim.
— Nu știu cum să trăiesc fără tine, Nora, scâncește Libby. Nu m-am gândit niciodată că voi fi pusă în situația asta. Și știu că e bine pentru mine și Brendan, dar... la naiba, credeam că noi două vom fi mereu împreună. Cum este posibil ca doi oameni care se simt bine împreună să
se simtă bine în două locuri diferite?
— Poate că nici măcar nu voi primi slujba, spun eu.
— Nu, răspunde Libby cu forță. Nu mai încerca să repari situația.
Nu mă alege pe mine în locul tău, bine? Facem asta de ani de zile și aproape că ne-a distrus. E timpul să fim doar surori, Nora. Nu mai încerca să repari asta. Stai aici cu mine și spune că e nașpa.
— Așa este. Îmi strâng ochii. Este nașpa rău de tot.
Nu am știut ce putere au aceste cuvinte. Nu repară nimic, nu fac nimic, dar doar spunându-le mă simt ca și cum aș planta în pământ un țăruș care ne ține împreună, cel puțin în acest moment.
E nașpa și nu pot schimba nimic, dar sunt aici, cu sora mea, și cumva vom trece peste asta.
Poți să scoți orășeanul din oraș, dar orașul va fi rămâne mereu în el.
Cred că este la fel și în cazul surorilor.
Oriunde am merge, nu ne vom părăsi una pe cealaltă. Nu am putea nici dacă am vrea. Și nu o facem. Niciodată n-o vom face.
Brendan se întâlnește la proprietate cu inspectorul imobiliar, iar Libby și fetele rămân cu mine, oferindu-i liniștea de care are nevoie după
săptămânile petrecute ca părinte singur.
Nu se vor muta cu adevărat decât în noiembrie, cu o lună înainte de data la care se va naște Numărul Trei. Până atunci, Brendan va face naveta, pregătind casa. Două luni și jumătate. Atât timp ne-a mai rămas împreună, și va conta.
Ne-am petrecut dimineața rătăcind prin pădure, încercând să le ținem pe fete pe traseu și căutând pe Google „cum arată iedera otrăvitoare” la fiecare patruzeci și cinci de secunde, fără să ne apropiem de un răspuns concret.
Le ducem la gard, iar caii se apropie nerăbdători să fie mângâiați, în ciuda faptului că nu avem nimic cu care să-i momim.
— Cred că știm care este poziția noastră, glumește Libby, în timp ce degetele mici ale fetelor mângâie botul roz al unei iepe murge.
După aceea, luăm gălețile de tablă din dulapul cabanei și mergem în tufișul de mure de la marginea pajiștii și culegem și mâncăm fructe de pădure până când degetele și buzele noastre sunt colorate în violet și umerii ne sunt arși de soare.
Când ajungem acasă, cu genunchii murdari de pământ, Tala doarme dusă în brațele mele, lipicioasă și caldă, și o lăsăm ușor pe canapea să
doarmă în continuare. Bea ne conduce în bucătărie pentru a ne explica arta de a coace în orb o crustă pentru plăcinta cu mure – ea și Brendan a urmărit o mulțime de episoade din Campionatul deserturilor în această lună
– și tot mă simt ca o orășeancă, dar poate că este posibil să ai mai mult de o casă. Poate că este posibil să aparții în sute de moduri diferite de o sută
de oameni și locuri diferite.
CAPITOLUL 34
Fetele dorm pe salteaua gonflabilă din dormitorul de la etaj (am fost mutată pe canapeaua extensibilă), dar eu, Brendan și Libby stăm până
târziu, culegând firimiturile din plăcinta cu mure a Beei.
Cineva bate la ușă, iar Brendan o sărută pe Libby pe frunte în drum spre ușă.
— Nora? strigă el. E pentru tine.
Charlie stă în ușă, cu părul umed și hainele fără nici o cută. Arată de un milion de dolari. De fapt, mai degrabă de șase sute, dar șase sute de dolari foarte bine utilizați.
— Vrei să ne plimbăm? întreabă el.
Libby mă împinge de pe scaun.
— Vrea sigur!
Afară, ne plimbăm pe pajiște, ne prindem de mâini și rămânem așa.
Au trecut ani de zile de când nu am mai ținut mâna altcuiva decât a lui Libby, a Beei sau a Talei. Mă face să mă simt tânără, dar nu într-un sens rău. Mai puțin ca și cum aș fi neputincioasă într-o lume nepăsătoare și mai mult ca și cum... ca și cum totul ar fi nou, strălucitor, nedescoperit.
Așa cum mama vedea New Yorkul, așa îl văd și eu pe Charlie. Când ajungem la foișorul luminat de lună, se întoarce spre mine.
— Cred că trebuie să ne gândim la un final alternativ.
Ezit.
— Am trimis deja notițele. Dusty a lucrat la editare toată săptămâna.
Ea este...
— Nu pentru Frigida.
