Ridică mâinile noastre împreunate, le ține lipite de pieptul lui, unde îi simt inima bătând mai repede. Ochii lui mă străpung. Ochi ca niște găuri negre. Ochi ca niște capcane lipicioase. Ochi ca un desert decadent.
— Ne vizităm pe rând, spune el cu seriozitate. O dată pe lună, poate.
Și când poți, vii aici de sărbători. Iar când nu poți, îi conving pe sora mea și pe soțul ei să zboare și să stea cu părinții mei, ca să pot ajunge la New York. Facem apeluri video și trimitem mesaje și e-mailuri cât de mult putem – sau dacă e prea mult, nu știu, poate că vom sări peste toate astea.
Când ești în oraș, ești la lucru, iar când suntem împreună, suntem împreună.
Îmi simt stomacul ca și cum ar fi supraîncărcat de licurici beți.
— Ca o relație deschisă?
— Nu, clatină el din cap. Dar dacă asta preferi... nu știu. Am putea încerca. N-aș vrea, dar o voi face.
— Nici eu nu vreau asta, îi spun, zâmbind.
El oftează.
— Mersi, la dracu’!
Inima mi se răsucește.
— Charlie...
— Gândește-te la asta, insistă el liniștit.
Nu a funcționat pentru Sally și Clint. Pentru mine și Jakob. Pentru Charlie și Amaya. Chiar dacă îmi pot învinge anxietatea de a călători, chiar dacă Charlie nu se supără să mă ajute să mă liniștesc în toiul nopții, cum voi putea face față fricii constante de a-l pierde? Anxietatea de fiecare dată când nu răspunde la telefon sau când o vizită se anulează?
Așteptând mereu să-i pice fisa, să vină ziua în care va spune în sfârșit:
„Vreau ceva diferit. Nu e vorba de tine. Vreau pe cineva diferit”.
O durere de inimă lentă, atroce, care se desfășoară încetul cu încetul timp de săptămâni întregi.
Aș prefera întotdeauna o decapitare rapidă decât o moarte prin mii de tăieturi de hârtie.
— Relațiile la distanță nu funcționează niciodată, spun eu. Chiar tu ai spus asta.
— Știu, spune el. Dar niciodată n-a fost vorba despre noi, Nora.
— Deci noi suntem o excepție? spun eu, sceptică. Oamenii pentru care totul merge bine.
— Da, spune el. Poate. Nu știu.
Își plimbă privirea peste mine în timp ce se regrupează.
— Ce altceva putem face, Nora? Sunt deschis la editările tale.
Spune-mi ce ai schimba. Scoate naibii stiloul, rupe totul în bucăți și spune-mi cum ar trebui să se termine.
Chiar mă doare să zâmbesc. Vocea mea sună ca și cum s-ar zgâria de cioburi de sticlă.
— Ne bucurăm de această săptămână. Petrecem cât mai mult timp împreună, cum vrem noi, și nu vorbim despre ce o să urmeze, apoi plec și nu-mi iau rămas-bun. Pentru că nu mă pricep la asta. Nu mi-am luat
niciodată rămas-bun cu adevărat și nu vreau să încep cu tine. Așa că, în schimb, când te sărut pentru ultima oară, nici unul dintre noi nu atrage atenția asupra acestui lucru. Și apoi... Mă urc în avion și mă duc acasă, incredibil de recunoscătoare pentru bărbatul incredibil de sexy cu care am petrecut odată o lună în Carolina de Nord.
Se uită fix la mine, cu ochii concentrați și sprâncenele încruntate în timp ce absoarbe ceea ce am spus, bosumflat. Este expresia lui de redactor, iar când se limpezește, dă din cap și spune:
— Nu.
Râd, surprinsă.
— Ce?
Se îndreaptă, se apropie.
— Am spus nu.
— Charlie, ce înseamnă asta?
— Înseamnă, spune el, cu ochii strălucitori, că va trebui să te străduiești mai mult de atât.
Zâmbesc în ciuda a ceea ce simt, iar speranța se zbate în mine ca un pui de pasăre foarte hotărât cu o aripă ruptă.
— Aștept notițe până vineri, spune el.
În restul săptămânii, suntem pe fugă. Libby lucrează la balul de strângere de fonduri. Brendan termină fazele finale ale procesului de ipotecă. Charlie e la casa de marcat, iar Sally intră și iese nonstop, făcând pregătirile pentru clubul virtual de carte cu Dusty.
În vitrină există o nouă pancartă pe care scrie: FĂ ALEGERI BUNE, CUMPĂRĂ CĂRȚI DE LA GOODE, iar un poster cu fața lui Dusty anunță
