Aceasta este Libby, care nu a cerut nimic până acum o lună, recunoscând ceea ce își dorește cu adevărat.
Ca eu să o urmez.
Și vreau să-i dau ceea ce-și dorește. Întotdeauna vreau ca ea să aibă
tot ceea ce își dorește.
Toate compartimentele organizate din mintea mea s-au prăbușit seara trecută, și pentru prima dată văd totul clar. Nu versiunea ordonată
și controlată a lucrurilor, ci dezordinea, când totul se revarsă. Eu și Libby suntem prinse de multă vreme într-o schimbare care clocotește lent, pe o cale care se desparte în două. În inima mea nu e mai puțin loc pentru ea decât în ziua în care a venit pe lume țipând.
Dar este mai puțin timp. Mai puțin spațiu în viața noastră de zi cu zi.
Alte persoane.
Alte priorități. Suntem ca o diagramă Venn acum, în loc de un cerc.
Poate că am luat toate hotărârile cu ea în minte, dar acum că sunt aici, îmi place viața mea.
— Am fost invitată să candidez pentru un alt post de redactor, rostesc eu.
Libby clipește rapid, cu lacrimi încă în ochii ei albaștri strălucitori.
— C-ce?
Mă uit la șirul de copaci de dincolo de pajiște.
— Slujba lui Charlie la Loggia, spun. Vor pe cineva care să meargă la birou, iar el rămâne aici. Așa că i-a menționat asta redactoarei lui Dusty.
Aș prelua o parte din lista lui, apoi aș începe să-mi clădesc și eu una proprie.
— E visul tău, spune Libby cu răsuflarea tăiată.
Ceva legat de acest cuvânt declanșează focuri de artificii în corpul meu.
— Eu...
Nu mai iese nimic altceva.
Se întinde spre mâinile mele, le strânge cu putere, cu vocea răgușită:
— Trebuie să o faci.
Mi se strânge pieptul în timp ce o studiez, singura față pe care o cunosc mai bine decât pe a mea.
— Trebuie să o faci, spune ea printre lacrimi. Este ceea ce îți dorești.
Este ceea ce ți-ai dorit întotdeauna și... nu amâna din nou, Nora. Este visul tău.
— Nu e ceva ce am...
Îmi flutur mâna într-o spirală vagă.
— Ceva ce ai mai făcut? spune ea.
— Și dacă nu merge...
— Poți s-o faci, îmi spune ea. Poți s-o faci, Nora. Și dacă nu reușești, cui îi pasă?
— Păi, mie, spun eu.
Brațele ei se încolăcesc în jurul gâtului meu. O scutură ceva între suspine și chicoteli.
— Vei avea aici cea mai bună cameră de oaspeți din lume, strigă ea.
Și dacă totul se va duce de râpă acolo, vei veni să stai cu noi. O să am
grijă de tine, bine? O să am grijă de tine așa cum ai avut tu mereu, mereu grijă de mine, Nora.
Vreau să-i spun cât de perfecte au fost aceste ultime trei săptămâni.
Vreau să-i spun că este cea mai fericită perioadă pe care îmi amintesc să o fi avut, dar și cea mai mare durere pe care am simțit-o vreodată.
Pentru că toate acele goluri dintre noi au dispărut în sfârșit, dar impactul coliziunii a zdruncinat până și ultima rămășiță de gheață, lăsând în urmă doar o tandrețe moale și dezvelită.
Așa că tot ce pot face este să plâng împreună cu ea.
Cumva, nu m-am gândit niciodată că aceasta ar putea fi o opțiune: că doi oameni, în aceeași îmbrățișare, s-ar putea destrăma. Că poate nu e treaba nici uneia dintre noi să avem o coloană vertebrală de oțel. Că
