CAPITOLUL 32
Îmi dau seama acum de ce nu am plâns în toți acești ani. Vreau să
înceteze. Vreau ca durerea să fie înăbușită, împărțită în felii ușor de gestionat.
În tot acest timp am crezut că a fi văzut ca un monstru era cel mai rău lucru care mi se putea întâmpla.
Acum îmi dau seama că aș prefera să fiu frigidă decât ceea ce sunt cu adevărat, în profunzimea mea, în fiecare secundă a fiecărei zile: slabă, neajutorată, atât de speriată că se va destrăma.
Speriată să nu pierd totul. Speriată să plâng. Speriată că, odată ce am început, nu mă voi mai putea opri și că tot ce am construit se va prăbuși sub greutatea emoțiilor mele indisciplinate.
Și pentru mult timp, nu mă opresc.
Plâng până mă ustură gâtul. Până mă dor ochii. Până când nu îmi mai rămân lacrimi și suspinele mele se transformă în sughițuri.
Până când sunt amorțită și epuizată. Deja biroul s-a întunecat, cu excepția lămpii vechi, ca dintr-o bancă de pe vremuri, de pe birou. Când închid ochii, vuietul din urechile mele a dispărut, lăsând în urmă
zgomotul constant al bătăilor inimii lui Charlie.
— Pleacă, șoptesc, testând, exersând acceptarea ca adevăr.
— A spus de ce? întreabă el.
Ridic din umeri în brațele lui.
— Din toate motivele normale pentru care pleacă oamenii. Doar că
întotdeauna am crezut...
Degetul lui mare îmi prinde din nou maxilarul și îmi îndreaptă
privirea spre el.
— Toți foștii mei iubiți, toți prietenii mei – jumătate din oamenii cu care lucrez, spun. Cu toții au mers mai departe. Și de fiecare dată a fost în regulă, pentru că iubesc orașul și slujba mea și pentru că o aveam pe Libby. Vocea mea devine ezitantă. Iar acum și ea merge mai departe.
Când a murit mama și am pierdut apartamentul, a fost ca și cum întreaga noastră istorie a fost înghițită. Orașul și noi două, asta e tot ce ne-a mai rămas mie și lui Libby de la ea.
Charlie face o mișcare fermă din cap.
— E sora ta, Nora. N-o să te părăsească niciodată.
Se pare că n-am rămas fără lacrimi: ochii mi se inundă din nou.
Mâinile lui mă mângâie pe umeri, strângându-mi ceafa.
— Nu pe tine nu te vrea, Nora.
— Ba da, spun eu. Pe mine, viața noastră. Tot ceea ce am încercat să
construiesc pentru ea. Nu a fost de ajuns.
— Uite, spune el, de fiecare dată când sunt aici, am senzația că
pereții se închid în jurul meu. Îmi iubesc familia, sincer. Dar mi-am petrecut cincisprezece ani venind acasă cât mai rar posibil, pentru că te simți al naibii de singur când ai impresia că nu te potrivești undeva. Nu am vrut niciodată să conduc acest magazin. Nu am vrut niciodată să stau în orașul ăsta. Și de fiecare dată când sunt aici mă gândesc numai la asta.
Mă cuprinde claustrofobia din cauza asta. Și nu e din cauza lor. Ci din cauza sentimentului că nu știu cum să fiu eu însumi aici. Din cauza faptului că mă gândesc mereu la cine ar trebui să fiu, sau la toate modurile în care nu am ajuns așa cum au vrut ei să fiu. Și apoi ai apărut tu.
Ochii lui strălucesc ca niște lanterne care caută prin întuneric.
— Și în sfârșit am putut respira, adaugă el.
Vocea lui tremură, mise prelinge pe coloana vertebrală, iar inima îmi face tumbe de parcă ar fi în interiorul unei cuști de loterie.
— Nu e nimic în neregulă cu tine. N-aș schimba nimic. Vorbește aproape în șoaptă și, după o pauză, spune: Niciodată nu ai avut nevoie să schimbi ceva. Nici pentru foștii tăi de rahat și nici pentru Blake Carlisle și, cu siguranță, nici pentru sora ta, care te iubește mai mult decât orice, la naiba.
Lacrimi noi îmi înțeapă ochii. El zâmbește slab.
— Sincer, cred că ești perfectă, Nora.
— Chiar dacă sunt prea înaltă, șoptesc cu lacrimi în ochi. Si dorm cu volumul telefonului la maximum?
— Mă crezi sau nu, murmură el, nu am vrut să spun perfectă pentru Blake Carlisle. Am vrut să spun că, pentru mine, tu ești perfectă.
Mă simt ca și cum un utilaj greu mi-ar excava pieptul, îmi înnod degetele în cămașa lui și îi șoptesc:
— Doar n-ai citat din Pur și simplu dragoste?
— Nu cu intenție.
