„Nu spre casă”, îmi spun.
Următorul meu gând este mult mai rău: „Care casă?”
Reverberează prin mine, cu inele de panică ce se răspândesc în exterior.
Acasă a fost întotdeauna unde eram eu, mama și Libby.
Acasă sunt prosoapele cu dungi alb cu albastru și nisipul fierbinte de
la Coney Island. Este barul de tequila unde am dus-o pe Libby după
examenele ei, ca să danseze toată noaptea. Cafea și croasante în Prospect Park.
Dormitul în tren, în ciuda formației de mariachi care cântă la trei metri distantă, Charlie Lastra care se scotocește după portofel prin vagon.
Numai că nu mai este așa. Pentru că fără mama și Libby nu există
acasă.
Așa că nu fug spre nimic. Doar departe de ceva.
Până când am văzut Goode Books în josul străzii, cu luminile strălucind pe cerul vinețiu.
Sună clopoțelul când intru înăuntru, iar Charlie își ridică privirea de la BESTSELLERE LOCALE, surpriza lui transformându-se în îngrijorare.
— Știu că lucrezi. Vocea mea iese gâtuită. Am vrut doar să fiu undeva...
„În siguranță? Familiar? Confortabil?”
— Lângă tine.
Traversează spre mine în doi pași.
— Ce s-a întâmplat?
Am încercat să răspund. Mă simt de parcă aș avea un fir de pescuit înfășurat în jurul căilor respiratorii.
Charlie mă trage la pieptul lui, mă strânge în brațe.
— Libby se mută. Trebuie să șoptesc ca să pot scoate cuvintele. Se mută aici. Despre asta a fost vorba. Restul vorbelor se ridică la suprafață: O să rămân singură.
— Nu ești singură. Se retrage, atingându-mi obrazul, cu ochii aproape răutăcioși în intensitatea lor. Nu ești și nu vei fi.
Libby. Bea. Tala. Brendan.
Mă lasă fără suflu. De Crăciun.
De Anul Nou.
Excursii la muzeul de istorie naturală.
Stând în fața unui Jackson Pollock uriaș la Met, cerându-le fetelor să
ne îmbogățească dincolo de cele mai nebunești visuri cu pictura lor cu degetele.
Râzând la Serendipity până când ne iese frișca pe nas. Toate amintirile și toate acele momente viitoare, toate împreună, cu amintirea
mamei plutind între noi.
Se îndepărtează și le pierd.
Înțepăturile din nas. Greutatea din pieptul meu. Presiunea din spatele ochilor mei.
Charlie mă trage înapoi în birou.
— Te ajut eu, Nora, îmi promite în liniște. Te ajut eu, bine?
E ca și cum s-ar fi rupt un baraj. Aud un sunet sugrumat în gât și umerii încep să îmi tremure, apoi plâng.
Valuri care mă lovesc, fiecare cuvânt șters de pe fața pământului de un curent atât de puternic încât nu mai ai cum să i te împotrivești.
Mă scufund.
— E în regulă, îmi șoptește el, legănându-mă înainte și înapoi. Nu ești singură, promite, iar în subtext aud: „Sunt eu aici”.
„Deocamdată”, îmi spun.
Pentru că nimic – nici ce e frumos, nici ce e groaznic – nu durează o veșnicie.
