Fericirea este certitudinea de a nu fi rătăcit.
În viața cotidiană țintele sunt ca niște porturi unde trebuie să ajungem, calea o constituie resursele pe care le vom avea la dispoziție pentru a face asta, iar harta o va aduce experiența.
Nu mă îndoiesc de importanța de a ști unde ne aflăm; totuși… fără direcție nu există drum.
Te aud spunând:
Dar dacă scopul meu este Buenos Aires, ca în exemplul cu iahtul, ș i mă
aflu la 200 de metri de coastă, chiar dacă nu am busola, tot nu m-amrătăcit. Dacă ș tii ce- ț i dore ș ti ș i cum să ob ț ii asta, nici în acest caz nu e ș ti rătăcit.
Permite-mi să dezvolt puțin mai mult metafora.
Într-un fel, ai dreptate.
Dacă mă mulțumesc să navighez în apropierea coastei, s-ar putea să nu am nevoie de busolă.
Dacă mă mențin în câmpul vizual al punctului de refe rință, de ce să mă
complic atât?
Este probabil ca, fiind aproape de țintă, să nu te simți rătăcit. Dar această
siguranță generează două probleme:
1. Trebuie să-mi restrâng alegerea exclusiv la țintele care sunt la vedere.
2. (Cea mai gravă…) Ce se întâmplă după ce ajung la țintă, fericit, împlinit, minunat și în armonie? Ce se întâmplă în clipa imediat umătoare senzației de împlinire?
S-a dus naibii totul! (spun tinerii…)
Pentru că va trebui să mă grăbesc să caut altă țintă. Și să nu uit că acea țintă
va trebui să fie la vedere, căci, în caz contrar, mă voi rătăci din nou.
Strategia de a-mi reînnoi permanent țintele pentru a mă simți fericit, obligat să exclud ceea ce am aproape pentru că trebuie să vreau mereu ceva mai mult ca să-mi pot continua drumul, la care se adaugă limitarea de a găsi obiective ușor de atins, pentru a nu pierde direcția, mi se pare prea apăsătoare.
Repet: dacă a fi fericit are legătură cu senzația de a nu fi rătăcit, iar prețul de a te crede fericit înseamnă să rămâi în apropiere, atunci mi se pare un
preț mult prea mare.
A crește (îți amintești?) înseamnă a-ți lărgi frontierele.
Înseamnă să ajungi din ce în ce mai departe.
Cum să cresc, dacă trăiesc limitat de ceea ce cunosc, de teamă să nu mă
rătăcesc?
Fiecare e liber să aleagă această poziție, dar pentru mine nu o admit, n-aș
alege-o pentru copiii mei, nu-mi place pentru pacienții mei, nu o vreau pentru tine.
Atunci chestiunea constă, repet, în faptul de a ști direcția.
Problema nu constă în a ști încotro mă îndrept, cât de aproape sunt, nici în a descoperi ce trebuie să fac pentru a ajunge acolo.
Problema este că, deși exteriorul nu-mi permite să văd coasta, dacă eu știu încotro mă îndrept, nu mă interesează niciodată locul unde ajung, ci direcția în care înaintez.
Dacă ținta se reprezintă mai mult sau mai puțin astfel: Direcția se reprezintă printr-o săgeată care arată spre o anumită direcție, ca acul unei busole ce indică în direcția polului magnetic, indiferent de poziția noastră în lume:
În cazul țintelor, nu știu niciodată dacă sunt pe calea cea bună până când nu le am în fața ochilor.
Când cunosc direcția, nu mai trebuie să evaluez dacă voi ajunge sau nu. Pot să nu fiu rătăcit fără să-mi pese de rezultatul imediat.
Și acesta este un avantaj, dar nu și pentru vanitate.
Dacă fericirea ar depinde de ținte, ar depinde de momentul sosirii.
În schimb, dacă depinde de găsirea direcției, tot ce contează este să te afli pe cale și acea cale să fie cea bună.
Care este calea cea bună?
Calea cea bună este aceea pe care o indică busola.