La fel, căutările unei misiuni seamănă între ele, indiferent care este misiunea.
Amăgirea de a te folosi de copiii tăi
O greșeală frecventă și interesantă le aparține celor care, ajunși în acest punct, susțin că drumul lor misiune este „să-i educe pe copii“. Peste jumătate dintre oameni își includ copiii în scopul vieții lor. Omul trăiește pentru a-și educa, pentru a-și crește copiii, pentru a-și însoți copiii, pentru a-și pedepsi copiii… Totuși, acest raționament este foarte greșit.
Dacă ceva îi înconjoară pe copii, nu este tocmai o misiune, ci o dorință –
conștientă sau nu – de a transcende prin ei.
După părerea mea, a-i educa-îngriji-iubi pe copii apar ține căutării trancendenței sau este pur și simplu o țintă (foarte nobil, desigur, dar la urma urmei o țintă) și, ca atare, chiar dacă ar fi lucrul cel mai important din întreaga ta existență, n-ar putea fi de ajuns pentru a da sens vieții tale.
Cu puțin timp în urmă, o femeie din public s-a supărat când am pus la îndoială misiunea „Copii“, s-a ridicat în picioare foarte serioasă și mi-a zis:
„Eu nu cred că este a ș a, pentru că, atunci când ai definit ț inta, ai afirmat că este ceva accesibil. Eu am douăzeci ș i opt de ani de experien ț ă ca mamă
ș i cred că până în ultima zi a vie ț ii noastre ne educăm copiii, încercând să-i
ajutăm ș i să-i înso ț im, având grijă să le lăsăm modele de conduită. Nu este o ț intă, ci o misiune, pentru că nu este niciodată îndeplinită.“
– Tu ai copii? am întrebat-o.
– Da, mi-a răspuns.
– Ce vârstă au?
– 28, 27 și 25 de ani.
– Și continui să-i educi?
– Întotdeauna!!!
Recunosc că am fost dur:
– Bieții de ei… i-am zis.
Atunci i-am explicat dezaprobarea mea:
– În principiu, nu cred că trebuie să-ți educi copiii toată viața și, în numele lor, te rog să te mai gândești la asta; ca nu cumva, din lipsa unui sens mai bun, să sfârșim prin a-i folosi pe ei pentru a nu rămâne fără direcție.
O mulțime de persoane din sală au aplaudat. Copii? Părinți?
Sper că și unii, și alții.
Odată găsită direcția, durează pentru totdeauna sau se schimbă?
Cu mulți ani în urmă am scris o carte cu titlul Cartas para Claudia [Scrisori pentru Claudia]²⁰. Cititorul de astăzi va da peste un text al unui tinerel care-
și susține cu puțină îngâm fare postura hedonistă, ca și cum ar fi singura posibilitate a rasei umane.
Spun acolo textual:
Ceea ce-mi oferă plăcere are sens ș i ceea ce nu-mi oferă plăcere nu are sens.
Nu mă gândisem la nimic din ce gândesc acum și atunci, obtuz, dar coerent, am scris:
Iar dacă nu are sens, nu o fac.
Pentru mine era singura cale posibilă, și experiența mea de viață îmi confirma asta la fiecare pas.
Au trecut anii și, într-o zi, am început să-mi dau seama că făceam lucruri foarte plăcute, dar că nu eram fericit. În lumea mea era ceva inexplicabil.
Am mărit miza (mai multe plăceri, și mai intense)… fără rezultat.
Atunci am tras concluzia că ceea ce făceam nu mai era plăcut și am încetat… Situația s-a agravat.
Ceva se întâmpla. Dar ce?…
Mă rătăcisem.
Plăcerea nu mai era de ajuns pentru a da sens vieții mele.
Motivul pentru care trăiam trebuia actualizat.
Am început să-mi dau seama de felul cum preferințele mele se schimbau, cum scara mea de valori se modificase. Am înțeles, de exemplu, că pentru mine era mai important să rămân singur acasă și să scriu decât cea mai plăcută ieșire la discotecă împreună cu prietenii.
Odată găsită noua direcție, criza a trecut (și, într-un mod nu atât de misterios, am simțit din nou plăcerea de a mă întâlni cu prietenii mei, chiar dacă nu acesta era cel mai important scop al meu).
Dar a trebuit să accept că unele activități transcendente nu sunt plăcute.
