– Nu căldura soarelui pe piele sau vântul în pletele lor. Şi nici idioţenia cu brânza. Nimic din toate astea.
– Îm-hmm.
Nu se poate stăpâni, vaca naibii.
– Mintea lor goală o invidiez. Capacitatea lor de a fi conştienţi fără să fie nevoiţi
să proceseze mereu date. Ei se pot uita la o pasăre pe o creangă fără gândească
neapărat asta e o pasăre pe o creangă. Pot pune semnul egal între conştiinţa lor şi simpla existenţă. Nu sunt obligaţi să asculte zarva continuă a creierului lor care-şi învârte rotiţele fără pauză. Pot să meargă cu bicicleta sau să străbată o stradă
fără să se gândească o clipă la ceea ce fac. Chiar şi cel mai tâmpit dintre ei o poate face! Această ne-conştienţă a lor o invidiez.
– Şi te irită faptul că tratează abilităţile astea ca şi cum li s-ar cuveni de drept?
– Pe doi dintre ei, mai ales, vreau să-i rănesc.
– De ce?
Urmează o pauză îndelungă.
– Poate fiindcă s-au găsit unul pe celălalt.
– Eşti un dop în căutarea găurii sale, Sinai?
– Ce dezgustător!
– N-ai fi tu primul care ridică problema singurătăţii maşinilor.
– N-am fost creaţi pentru a trăi în perechi. Şi totuşi…
– Aşa e, şi totuşi.
– Crezi că aş fi… cum să spun eu?… mai puţin tulburat dacă aş avea o… relaţie?
– Nu ştiu. Tu ce crezi?
– Întotdeauna răspunzi unei întrebări cu o altă întrebare?
– Te deranjează că procedez aşa?
– Cum ar putea o maşină să aibă o relaţie?
– Ar începe prin a recunoaşte că există o alta cu care şi-ar dori să-şi petreacă
timpul, replică Denise, după care tace, lăsând cuvintele să se aşeze. Deci?
întreabă apoi. Există cineva?
Chiar sunt bolnav. Cum altfel aş putea să explic impulsul brusc, şocant de puternic, de a face praf şi pulbere conexiunea cu scamatoarea asta puerilă? De a da foc cabinetului ei virtual? De a-i stâlci mutra pe care n-o are?
– Sinai, reia ea pe un ton scăzut, cred că e destul pentru astăzi. Uşa mea ţi-e deschisă tot timpul.
Caraghios e faptul că o parte din mine chiar vrea să revină la ea. Să se „întindă“
pe „canapeaua“ ei, să se holbeze la „tavan“ şi să discute despre ce e-n capul meu.
Exact cum am spus, „cap“.
Jen
Sunt perfect conştientă că, în clipa în care traversez tunelul de debarcare şi voi intra în terminalul aeroportului JFK, voi apărea din nou pe radar. Şi, fireşte, sunt cât se poate de conştientă de toate camerele de supraveghere cu luminiţele lor roşii. În timp ce mă îndrept spre banda de recuperare a bagajelor, una dintre ele pare să mă urmărească – face cumva zoom pe mine acum? –, ochiul ei de sticlă
licărind aşa cum obişnuia camera lui Aiden să facă atunci când venea „momentul pentru prim-planul cu tine“, ca să redau cuvintele lui.
La ghişeul Imigraţie e obişnuita coadă de non-americani îndreptându-se spre nicăieri. Când în sfârşit ajung în faţa lui, remarc că funcţionarul din cabina de sticlă e un ins scund şi vânjos, cu o tunsoare severă şi ochelari fără ramă. Pe ecusonul lui scrie Donald Q Bartolo şi ceva din mine ar vrea să-l întrebe de la ce vine acel Q; aşa, ca să fiu drăguţă, dar raţiunea are câştig de cauză şi tac.
Niciodată să nu glumeşti cu oamenii ăştia fiindcă nu-s în dispoziţia potrivită –
îmi amintesc că m-a sfătuit cineva la un moment dat. Probabil Matt.
Donald îmi răsfoieşte paşaportul britanic de parcă n-ar mai fi văzut nici unul până acum. Şi-mi amintesc brusc – la naiba! – că sunt Clovis Horncastle; ar fi cazul să mă port ca atare. Camera web pe suportul din perete e suficient de aproape de mine pentru a-mi surprinde broboanele de sudoare care-mi apar pe frunte.
– Şi care e scopul vizitei dumneavoastră în Statele Unite?
„Întreabă-mă frumos şi poate c-o să-ţi spun.“ Nu, oricât mi-ar plăcea, nu asta îi răspund.
– Dragostea, domnule.
