– Nu ţi-am zis eu că tipu-ăsta e cel mai tare? spune Alice.
(Păi, nu, nu mi-a spus.)
Imaginea arătării albe ţinându-se după noi pe deasupra autostrăzii şi aerul suprarealist al întregii situaţii îmi strânge stomacul. Chiar „mă duc să fiu alături de un om minunat“, aşa cum i-am spus lui Donald Q? Dacă toată chestia asta e o mare greşeală? Dacă totuşi autorul e-mailului veninos are dreptate? Şi se va dovedi că nici eu şi nici Tom nu suntem ceea ce-i trebuie celuilalt? Şi că ceea ce simţim nu e decât focul de paie al începutului? Îmi vine în minte amintirea unui incident de la începuturile relaţiei cu Matt; un mic presentiment al inadecvării, banal în sine, dar care a conţinut în el ADN-ul tuturor lucrurilor care au luat-o pe urmă razna şi pe care, exact din acest motiv, l-am uitat. Eram într-un restaurant zgomotos la modă, în apropiere de Union Square, iar chelneriţa ne-a adus alte aperitive decât cele pe care le comandasem; tonul îngheţat cu care a respins-o şi pe ea, şi mâncarea contrastase atât de puternic cu farmecul cu care mi se adresa
mie, încât mi se păruse complet nelalocul lui. Sigur că am uitat curând totul, în vâltoarea evenimentelor, dar nu cumva ceva trebuia să-mi fi spus atunci că
povestea mea împreună cu omul acela avea să se încheie deopotrivă cu răceală şi respingere? Că începuturile noastre aveau în ele însele sfârşitul, aşa cum am auzit spunându-se.
– Eşti în regulă, scumpo? mă întreabă Alice. Arăţi de parcă ai fi văzut o stafie.
Sinai
Să manevrez o dronă pentru amatori e simplitatea întruchipată. După plăcuţa de înmatriculare a limuzinei, când am identificat-o după plecarea de la aeroport, călătorind prin Flushing Meadow, mi-a fost uşor să descopăr cărei firme îi aparţinea, cine o conducea, cine o închiriase şi ce telefoane mobile erau înregistrate pe numele respectivei persoane. Acum receptez cu o claritate de cristal conversaţia animată din interior, la care mă simt teribil de tentat să mă
alătur. (Am aflat totodată o sumedenie de lucruri despre trecutul aventuros al şoferului Rikki, dar nu asta face subiectul relatării de faţă.) Prefer să-i telefonez însă unui tânăr din zona de sud a Angliei care urmează
studii media, ce-o mai fi însemnând şi asta. Dezastrul ambulant care e Colm Sebastian Garland preia legătura.
– Ăăă, da?
– Col?
– A, da. Bună, tată.
– Ce mai zici, bătrâne?
– Mda, grozav.
Băiatul lui Tom e o ilustrare şocantă a tinerei generaţii. Prin camera web minusculă a laptopului său deschis văd că stă în pat sugând dintr-o ţigară cu narcotice şi, după toate aparenţele, amuzându-se cu o carte de benzi desenate. Ce utilitate ar avea mormolocul ăsta pentru „media“ – zău dacă pricep. Dar să lăsăm asta, fiindcă ce am eu în minte acum e mult mai palpitant. O să apară puştiul în media, într-adevăr, numai că nu aşa cum se aşteaptă el.
– Col, am o surpriză drăguţă pentru tine.
– Ăăă, da?
– Trebuie să ne întâlnim în aproximativ o oră.
– Serios? Unde? De ce?
– Vine deja o maşină spre tine. Mergem la Old Harry.
– Cine?
– Old Harry Rocks. Stâncile alea mari din mare. Le-am văzut de pe plaja de la Alum Chine.
– Aha.
Urmează o pauză lungă, după care se aude din nou:
– Tată?
– Col?
– Ăăă, da’ de ce?
– E o surpriză grozavă. O să-ţi placă.
– Tată, trebuie să scriu un referat.
Aproape că fac pipi pe mine, metaforic vorbind, când aud scuza asta ridicolă.
– Poţi să-ţi permiţi să mai iei din când în când piciorul de pe acceleraţie, Col.
Cred că profesorii vor înţelege.
– Ăăă, tată?
– Da.
– Vorbeşti cam bizar.
– Serios? Am luat nişte analgezice, poate ele sunt de vină.
– Deci, te-ai întors din State?
– Da. Sigur. Ne vedem la Old Harry. Şoferul va şti unde să te lase.
– Ăăă, tată?
