– Fir-ar al dracului!
Urechile lui Rikki par să i se lipească mai tare de cap. Mută schimbătorul de viteze şi urcă peste bordură pe spaţiul verde, rulând hurducăit spre… spre nimic altceva, din câte văd, decât un pâlc de copaci.
– Rikki?
– Doamnă, ţineţi-vă bine. Poate că n-o să fie plăcut, dar o s-ajungem unde trebuie.
Se aude un clang de la toba de eşapament când monstrul înclină botul şi coboară
pe un drum umbrit de copaci, care se deschide din marginea autostrăzii. Pe bancheta din spate, mă izbesc de Alice şi ea de mine.
– Parc-am fi în Thelma şi Louise⁵¹, râde ea.
– Thelma şi Louise n-aveau şofer, intervine Rikki. Poate că vom scăpa de păsăroiul ăla acum, că suntem la adăpostul copacilor.
În vreme ce umerii lui înguşti se clatină într-o parte şi-n alta pe măsură ce limuzina străbate drumurile de ţară, iar peisajul din Connecticut zboară pe lângă
geamurile ei fumurii, îmi dau brusc seama ce-i atât de grozav la America. Iată-
mă deodată implicată într-o adevărată cascadorie. Cu complici şi cu aluzii la filme. În Anglia, şoferul de taxi mi-ar fi spus: „Regret, drăguţo. I-am promis nevestii c-o duc la Tesco⁵²“.
– Rikki, tu chiar eşti un cavaler în armură strălucitoare, constată Alice.
Apoi scoate din geantă un mobil şi începe să vorbească la el:
– Dulceaţă, eu sunt. Trăim o aventură pe drumul de la JFK spre casă. Suntem vânaţi de un robot din viitor… Nu, nu e ca-n Terminator 2… e mai degrabă…
– Ca-n ăla cu Jude Law, precizează Rikki. Cum îi zicea? Un film grozav.
– Oricum, o să întârzii. Da, somonul e foarte bun. Şi eu te iubesc.
Cauciucurile scârţâie când limuzina virează strâns la dreapta. La marginea drumului zburătăcesc câteva găini, iar în urlet de motor fiara goneşte mai departe, spre New Canaan.
– Pare să fie un tip de treabă, jumătatea ta.
Alice zâmbeşte.
– Oh, chiar e o tipă de treabă.
Şi-mi arată telefonul, de pe al cărui ecran ne priveşte… o femeie cu păr scurt şi negru. Îmi pare rău, dar singurul cuvânt care-mi vine în minte e intens.
– Uau!
Asta-i tot ce pot să zic.
– Uau spune cam tot ce e de spus, replică Alice.
Colm
Tata a-nnebunit. Probabil că fata e de vină. Mă rog, nu pot să-l învinovăţesc, dama e tare. Are nasul cam mărişor, dar cine-n lumea asta e perfect? Eu în nici un caz.
Telefonul ăla a fost niţel cam bizar. O surpriză fantastică? Cred c-o să m-anunţe că se logodesc. Probabil c-o să scoată din pălărie o sticlă de şampanie şi-o să-mi ceară să-i fiu cavaler de onoare. Tata se-nmoaie repede când e vorba de-o aiureală ca asta. Anii ăia de muncă în publicitate i-au afectat creierul, fără-ndoială.
El zice că aş putea să fac lucruri mai rele cu viaţa mea şi decât să intru în publicitate, dar, sincer, eu nu văd ce-ar putea fi mai oribil. Nu ştiu ce-o să fac când o să termin facultatea. Shawna şi Lianne zic c-ar trebui să lucrez cu animalele, ceva. Poate că asta-i ideea lor de glumă bună, fiindcă pe mine animalele mă urăsc. Mă rog, toate cu excepţia lui Victor, care s-a dovedit a fi femelă. Scott zice că mă vede ca asistent social, fiindcă aş avea multe-n comun cu clienţii! Aşa ştie el să facă pe deşteptul.
Am rupt dintr-un ziar pe care l-am găsit la bar partea cu rubrica aia căreia-i zice
„Cugetarea zilei“ şi am lipit-o pe uşa camerei mele.
E o senzaţie plăcută să fii rătăcit în direcţia potrivită.
Shawna zice că-i OK să nu ştii ce vrei să faci cu viaţa ta cât eşti încă în facultate.
Mama ei a încercat tot soiul de lucruri, iar acum conduce trei saloane de cosmetică în New Maldon. Asta arată cam ce se poate întâmpla.
Ieri-seară beam nişte cidru tare împreună cu Shawna şi, dintr-una într-alta, ne-am trezit în camera ei, mozolindu-ne pe covor. Eu îmi ziceam OK, hai să obţinem ceva rezultate, dar ea a zis că nu e pregătită încă să meargă mai departe. Scott spune că sigur a trecut mai departe cu Dominic-Cum-l-o-mai-chema, care e la Studii sportive şi cântă în formaţia aia de rahat, aşa că nu ştiu ce să cred.
Tata zice că scrie o carte, da’ pot să pun pariu că nu-i aşa. Uneori mă-ntreb cum de m-au făcut, el cu mama – că nu par să am nimic în comun cu nici unul dintre ei, cu excepţia numelui.
Şoferul mă lasă într-un loc numit Studland şi, când cobor din maşină, îmi sună
mobilul. E tata iar – habar n-am cum de ştie unde sunt – şi-mi spune să găsesc cărarea de pe coastă şi să merg pe ea spre Old Harry Rocks, ca să-l aştept acolo.
Aşa că iată-mă. Priveliştea e grozavă – mare, stânci şi cerul care devine roz, deşi vântul îmi cam face greutăţi când e să aprind cuiul⁵³ pe care am avut grijă să-l iau cu mine.
E chiar simpatic aici. Pescăruşi care ţipă şi petroliere departe în zare. Mă întreb dacă i-ar plăcea Shawnei.
Sinai
