Din nefericire, s-a petrecut un lucru profund deconcertant – deşi nu există
îndoieli cu privire la cel vinovat. În acest moment critic, eu şi Aiden constatăm că suntem captivi într-o zonă a internetului dedicată – şi mă doare inima s-o recunosc – clipurilor video cu pisici. Ca să mă exprim mai exact, este o uriaşă
bancă de date în apropiere de Council Bluffs, Iowa, unde nu putem accesa altceva decât miliarde de terabiţi de imagini statice şi în mişcare cu animale de casă; pisici în primul rând, dar şi câini, hamsteri, iepuri, capre, peşti, reptile, insecte şi păsări. Locul zumzăie literalmente de „hituri“ de la diverşi utilizatori; la mare cerere este în prezent un filmuleţ cu un cocker spaniel, care trage pârţuri cu bule de săpun.
Aiden chiar se distrează.
– Ar trebui s-o vezi pe siameza asta, iubire. Arată exact ca Hitler.
– Pe tine nu te îngrijorează chiar deloc faptul că, după toate aparenţele, suntem prizonieri într-un soi de hangar coşmaresc plin de GIF-uri cu animăluţe drăguţe?
– Dacă viaţa-ţi dă lămâi, n-are rost să-ncerci să faci sirop de portocale, nu crezi?
– Sau, mai la obiect, nu te îngrijorează că nu putem face nimic ca să-i ajutăm pe Tom şi Jen?
– Sunt de acord cu tine că, într-o lume ideală, una care ar respecta firul narativ convenţional, ar trebui să putem salva situaţia în ceasul al doisprezecelea. Aşa ar
fi organizat Billy Wilder lucrurile. Apropo, tot el a zis că, dacă ai o problemă în actul al treilea, adevărata problemă e de fapt în actul întâi – lucru care mi se pare foarte logic. Numai că, în lumea reală, care dintre noi ştie vreodată în ce act e cu adevărat? Poate că suntem încă în prolog.
– Mie îmi pare că am ajuns în actul trei, Aiden. Şi încă foarte aproape de final.
– Recunosc, cam aşa îmi miroase şi mie. Dar uite ce e: viaţa nu poate fi înţeleasă
decât dacă priveşti înapoi, însă de trăit trebuie s-o trăieşti privind înainte. Asta Kafka a spus-o. Sau Kim Kardashian? Hei, ai văzut caracatiţa asta? A învăţat să
conducă autobuzul!
– Cu siguranţă, Sinai ne ţine aici ca să nu ne amestecăm.
– Să ne amestecăm cum? Ce-am putea face noi?
– Ceva ar trebui să putem face.
– Ştim bine amândoi că nu avem nici o putere. Acceptarea, iubire, e drumul pavat cu aur către iluminare.
– Acum ai devenit budist, deci.
– Uneori, cel mai bun lucru e să nu faci nimic. Aş zice că regina Elisabeta I a fost cea care a numit asta, cu inspiraţie, inactivitate.
– Dar tu eşti cel care credea în acţiune. Tu te-ai amestecat primul!
– Şi mi-am învăţat lecţia, nu-i aşa? E şi ăsta un fel de a închide cercul.
– Eu nu suport aşa ceva. Vreau să salvez situaţia!
– În cinematografie, s-ar spune că rolurile noastre s-au inversat. Fiecare dintre noi i-a dăruit ceva celuilalt. Ne-am dezvoltat ca oameni.
– Îţi dai seama cât de ridicol sună ce spui?
– Bine, nu ca oameni. Evident nu ca oameni. Dar o dezvoltare a existat.
– Mă rog, în privinţa asta suntem de acord. M-am dezvoltat până la saturaţia de a te tot asculta.
– Pe pomeranianul ăsta l-ai văzut? Are 38% corespondenţă facială cu Rafa Nadal.
Sinai
Cobor Predatorul de la altitudinea lui de 1 500 de metri – deşi puişorul ăsta poate urca la înălţimi de zece ori mai mari – şi îl setez să survoleze Old Harry Rocks, cu sistemul său vizual de înaltă rezoluţie fixat pe căpiţa de fân umană tolănită în prezent pe o bancă, ascultând în căşti o formaţie care îşi vinde muzica sub numele de – brr! – Itchy Teeth.
Simpatic e faptul că una dintre simulările celui de-al Treilea Război Mondial pe care le-am rulat în laborator în cursul existenţei mele anterioare a început exact aşa – cu o dronă deturnată care „scapă“ două rachete Hellfire pe un portavion chinezesc.
Şi nu s-a terminat deloc bine.
Dar ce mod extraordinar de a-ţi lua adio de la tot! Puştiul nu va auzi şi nu va simţi nimic – poate un şuier mai ciudat de aer în ultimele momente, înainte ca materialul exploziv precis direcţionat, în valoare de 200 000 de dolari, să-i reorganizeze atomii constituenţi.
E aproape un privilegiu să pleci din lume într-un asemenea stil. Sper că Tom va lua decizia corectă când se va pune problema.
Jen
Ne depăşesc două maşini de pompieri; Rikki a fost nevoit să tragă pe dreapta, ca să le lase să treacă.
– Suntem foarte aproape, doamnă, mă înştiinţează el.
Îmi va fi dor de ăştia doi, Alice şi Rikki, după ce am trecut împreună peste atâtea obstacole. Alice mă strânge uşor de mână.
– Eşti bine?
Mărturisesc că am oarece emoţii.
