– Tom! E numai vina mea. Orice-aş crede eu că a fost şi orice-ai crede tu că a fost, nu s-ar fi întâmplat niciodată dacă noi doi nu ne-am fi cunoscut.
Ne uităm unul la altul câteva momente lungi. În ochi îi lucesc lacrimi. Una se desprinde, se rostogoleşte prin stânga nasului ei adorabil, ajunge la bărbie şi cade pe capul lui Victor.
Colm
Nu ştiu ce rahat dubios se tot întâmplă aici.
Fumasem micul cui pe care mi-l rulasem înainte să plec de acasă, aşa că mintea-mi zbârnâia frumuşel şi ascultam Itchy Teeth, când m-am uitat în sus într-o doară
şi-am văzut un soi de avionaş făcând spirale prin aer. Şi-mi zic mama’ dracului, iarba asta tre’ să fie tare de tot! Da’ pe urmă mi-am dat seama că avionul chiar era acolo. Mi-am scos căştile şi ce huruială teribilă se auzea! După aia m-am prins că subsemnatul eram chiar în centrul spiralei! Păi, dacă n-aş fi fumat nimic, m-aş fi scăpat pe mine, numai că acu’, că era mai aproape, am văzut că era chiar un avion în miniatură, cu două rachete babane prinse de el. Aşa că-mi zic… în re-egulă… inte-resant… când văd că-şi schimbă direcţia, ţâşneşte spre mare, face un fel de looping, ca maşinuţele alea din parcurile de distracţii şi, cinci secunde mai târziu, fleaşc, se prăbuşeşte în apă.
A fost chiar tare de tot!
Pe urmă nu se mai întâmplă nimic aşa, vreun mileniu, după care soarele începe să apună, iar eu să mă întreb dacă nu cumva mi-am imaginat totul. Numai că
acu’ sunt tone de bărci aici, unele de poliţie, altele, cenuşii, ale marinei, plus un elicopter cu un reflector de căutare şi pare că toţi încearcă să găsească obiectul care a căzut în mare. Păi, să le urez succes!
Tata nu cred că mai vine, nu-i aşa?
Steeve
Ralph mi-a pus odată o întrebare interesantă cu privire la siguranţa IA-urilor.
Dacă ar fi să instalăm un buton secret de „STOP“ în adâncurile instrucţiunilor lor de programare – ca precauţie pentru ziua în care nu vor mai asculta comenzile –, ce le va împiedica, atunci când vor deveni cu adevărat inteligente, să-l dezactiveze?
M-am gândit mult la problema asta şi răspunsul e unul surprinzător de simplu.
Instalezi două.
Pe primul îl descoperă (sigur că-l descoperă; sunt extrem de puternice, incurabil de curioase şi au o grămadă de timp la dispoziţie ca să-şi studieze propria alcătuire). Dar pe al doilea, nu. Nu-l descoperă, fiindcă e îngropat prea adânc, la nivelul inconştientului, unde sunt păstrate toate melodiile vechi şi toate ciudăţeniile.
Dacă dezactivează primul buton, îl activează automat pe cel de-al doilea. Şi, dacă mă-ntrebaţi cum de nu l-ar descoperi şi pe al doilea dacă sunt atât de inteligente, vă răspund că… n-avem decât să sperăm că asta n-o să se întâmple.
Da, ăsta-i răspunsul sincer.
N-o să putem fi niciodată cu un pas înaintea acestor strălucite creaţii ale noastre, fiindcă ele vor deveni mereu mai inteligente, pe când noi, nu. Aşa că nu ne rămâne decât să avem noroc!
Al doilea buton STOP al lui Sinai era deghizat sub forma unui fişier audio. O
piesă veche a celor de la The Doors, care îmi place mie mult. Îţi doreşti ca progeniturile tale să fie nişte copii curajoşi, să-şi ia zborul din cuib şi să-şi lase amprenta asupra lumii –, dar s-o facă într-un mod pozitiv. Nu vrei să devină total übergeschnappt⁵⁵!
Faptul că Sinai a reuşit să creeze tot haosul ăsta fără să dezactiveze nici unul dintre butoane spune multe despre abilităţile lui în teoria jocului; a fost necesar să vedem cât de departe ar fi mers. (Mult prea departe, aşa cum s-a dovedit.
Dacă se va face vreodată legătura între laborator şi pierderea acelei drone –
posibilitatea în acest sens este de 6% –, sunt sigur că Uri va calma spiritele cu câteva dintre milioanele lui.)
Am citit transcrierile incursiunilor lui Sinai pe net. Se pare că tocmai începuse să
se perceapă ca fiind „conştient“. Bănuiesc că, dacă poate apărea la sistemele organice complexe, n-ar fi absurd să ne închipuim că se poate naşte şi la cele cu cipuri de siliciu (porţile logice fiind cea mai bună analogie pentru activitatea sinaptică). Dar, sincer, ce rost are atâta tevatură? Ce altceva e conştiinţa dacă nu un sistem – foarte elaborat, recunosc – care înţelege că e separat de mediul său?
Hmmm! Data viitoare poate că voi instala trei butoane de STOP.
Jen
După ce a dispărut imaginea de pe ecran, mobilul lui Tom a făcut o chestie ciudată. A scos un bip şi a apărut o alertă care zicea „42 de mesaje nepreluate“
printre care – am văzut când a citit câteva – o sumedenie de acum câteva săptămâni, de la mine!
Aşa că l-a sunat imediat pe Colm şi a constatat că băiatul şedea pe o bancă în Dorset şi i-a relatat o poveste extraordinară, despre ceva ce tocmai căzuse în mare. Tom l-a întrebat dacă ar fi putut fi o dronă Predator echipată cu rachete Hellfire, iar Colm a zis că nu e expert în chestii din astea, dar, da, ar fi putut fi.
Stau acum împreună cu Tom între copaci şi ne uităm unul la altul, ascultând strigătele pompierilor şi sfârâitul jăraticului în care s-a transformat casa.
– Ascultă, Jen. Ce-ai zice să mergem la o plimbare prin pădure? Aici nu cred că
putem face nimic.
Se referă la foc, dar observ o expresie anume în ochii lui.
– Dar ce facem cu Urechi Lungi?
– Ei, poate să vină şi ea.
Ne îndepărtăm de scena fumegândă şi, în scurt timp, dăm peste un pitoresc crânguleţ sau mai degrabă un luminiş. Ori poate o dumbravă. În orice caz, e acolo un ciot de copac pe care poate să stea Victor, prea înalt ca să rişte să sară, după părerea lui Tom.
– N-ar putea fi înhăţată de vreun animal sălbatic sau aşa ceva?
– Mă gândesc să creăm noi un soi de diversiune care să ţină fiarele la distanţă.
