– Şi totuşi, n-ar trebui să faci ceva?
– Nu ştiu. Până acum nu mi-a mai luat casa foc.
– N-ar trebui măcar să te uiţi?
– Ar trebui? Zic că mai bine nu.
– Bine. Scuze pentru asta, Victor.
E exact la fel ca înainte, numai că mai bine. Şi, chiar dacă o strivim pe Victor, nu prea cred că-i pasă, fiindcă atunci când terminăm, pare cât se poate de netulburată. Poate că iepurilor le place să fie înconjuraţi din toate părţile, ca să
zic aşa, dat fiindcă trăiesc în vizuini.
– Vrei s-o ţii puţin? îmi sugerează Tom.
E mai uşoară decât mi-aş fi închipuit, cu ochi căprui adânci şi expresivi, care sunt ca nişte ferestre – ştiu asta, fiindcă mi-a spus-o Tom cu o viaţă înainte – spre nicăieri. Începe să-mi roadă experimental un nasture de la bluză.
– Ce zici de tot haosul ăsta afurisit? întreb eu.
– Tot ce contează e că suntem împreună. Ascultă, Jen. Trebuie să te întreb ceva.
Se aude o bufnitură puternică din direcţia casei; probabil s-a prăbuşit un perete.
Pe deasupra copacilor, vălătucii de fum sunt însoţiţi de o ploaie de scântei.
Pompierii strigă comenzi pompiereşti; se aude pârâitul staţiilor radio.
Tom are un aer foarte solemn şi îmi stăpânesc impulsul de a-mi umezi un deget şi a-i şterge dâra de funingine de pe obraz.
– Da, Tom?
Am senzaţia bizară că ştiu ce va spune în clipa următoare. Pe de altă parte, am mai avut senzaţia şi altă dată înainte.
– Jen, voiam să te-ntreb…
Îi sună telefonul.
Tom
– Bună ziua, Tom. Sper că nu te deranjez într-un moment nepotrivit.
Pare un englez cu voce catifelată, dar ceva îmi spune că nu e nici englez, nici uman.
– Presupun că vorbesc cu… marele Zeu Sinai.
Jen face ochii mari.
– Într-adevăr, Tom. Bănuiesc că am ajuns aproape de ceea ce şahiştii numesc final de partidă. Însă au mai rămas câteva piese pe tablă, aşa că mai sunt mişcări de făcut.
– Ascultă, Sinai. Ai câştigat. Casa mea arde. Nu mai avem pentru ce să jucăm.
Partida s-a încheiat.
– Tom, ultima dată când am vorbit ai avut amabilitatea de a-mi spune că sunt –
sper că citez exact cuvintele tale – un limbric bolnav. Şi sunt de acord cu diagnosticul tău. Sunt nesănătos. Am o nevoie obsesivă de a vedea ce se petrece când fac unele lucruri. Atunci când lucrezi cu scenarii, modifici întotdeauna variabila X ca să vezi ce se întâmplă cu variabila Y. De exemplu, dacă eu trec acum convorbirea pe difuzor, iar tu te uiţi la ecranul telefonului tău, o să-ţi vezi din nou băiatul. Uită-te şi tu, Jen.
E Colm. Stă pe o bancă şi imaginea e luată dintr-un unghi înalt, de o cameră care se roteşte lent. În partea de jos e înscrisă data de azi şi e în derulare un cronometru; trebuie să fie o imagine în direct a fiului meu, patru linii albe cu un punct alb în mijloc rămânând fixate pe toracele lui, în vreme ce camera se roteşte. Colm îşi ascultă muzica, evident, folosindu-şi degetul mic pentru a se scărpina în nas. În sufletul meu se frământă talazuri de dragoste, de frustrare şi de anxietate. Ceva e foarte în neregulă cu imaginea asta. Cum de n-aude el elicopterul care-i zboară deasupra? Fără îndoială că face un zgomot asurzitor. N-
ar trebui să acopere complet sunetul muzicii din căşti?
Iar acum mă năpădeşte mama tuturor spaimelor.
– Jen, aveam de gând să-i cer lui Tom să aleagă între tine şi fiul lui. Dar m-am răzgândit. Adică mintea mea s-a mai gândit. Nu mă judeca prea aspru. Ştii, e o zicală: intelectual este cel care, lăsat singur în cameră cu o învelitoare de ceainic tricotată, rezistă impulsului de a şi-o pune pe cap. Nu-i aşa că-i delicios? Ei bine, eu nu-s un intelectual, în caz că te întrebai. Şi nici nu am cap. Dar, aşa cum e cu învelitoarele de ceainic, la fel se întâmplă cu dronele Predator şi cu rachetele Hellfire! Cine le poate rezista? Tom şi Jen, iată sfatul meu de despărţire pentru voi. Ceea ce nu te ucide nu te va face mai puternic. Nu, ceea ce nu te ucide – să
ţineţi minte asta, e un citat clasic în domeniu! – ceea ce nu te ucide… probabil că
va încerca încă o dată.
Imaginea se zguduie, ca şi când ar fi izbit-o ceva. Şi apoi dispare.
– Ce-a fost asta? bâiguie Jen. E ceea ce cred eu că a fost?
– Nu vreau să întreb ce crezi tu că a fost, în caz că e ceea ce cred eu că a fost.
– Oh, Dumnezeule!
– A semănat teribil de mult cu ceea ce cred eu că a fost, Jen.
