– Aşa se numea şi filmul ăla! Cu Jude Law. Puştiul care a jucat în Al şaselea simţ interpretează aici un băieţel-robot.
– Cei despre care vorbesc eu nu sunt roboţi. Nu există în lumea reală. Sunt doar minţi fără trup. Cel bun a evadat în internet, iar cel rău a fost trimis să-l prindă.
– Haley Joel Osment!⁵⁴
Telefonul lui Rikki sună. În vreme ce ascultă apelul, se întâmplă ceva cu urechile lui. Maşina încetineşte. Cu un glas ciudat, Rikki spune:
– Chestia asta e… ştii… ciudată de-a binelea. E un tip aici care zice că vorbeşti cu fundul. Că el nu e rău, e doar… Da, bine, o să-i transmit… Zice că nu e rău, doar că nu-i e bine. Şi că dacă o sută de kilometri de trafic dat peste cap nu e o lume suficient de reală pentru tine, atunci ce zici de asta? Domnule…? Care asta? Care asta mai exact? Domnule?
Mobilul scoate un pocnet şi un fâsâit bizar şi bucăţi de plastic topit încep să se
scurgă pe podea. Rikki îi dă drumul din mână.
– Rahat!
Limuzina opreşte în scrâşnet de frâne, iar el înhaţă o cârpă din torpedou, o înfăşoară în jurul mobilului arzând şi-l aruncă pe geamul deschis.
– Iisuse! oftează apoi. Da’ ştiu că nu-i e bine deloc marţafoiului.
Tom
Lucrurile scapă urât de sub control. Exact când reuşesc să scot din priză
prăjitorul de pâine şi, ajutându-mă de două linguri cu coada lungă, să-l duc afară
şi să-l arunc în butoiul cu apă de ploaie, răsună un trosnet, urmat de zgomot de sticlă spartă.
Urc scările câte trei şi văd flăcările pâlpâind din computerul aflat în birou, cu carcasa topindu-se şi perdelele din spate gata să se aprindă din cauza căldurii.
Dau fuga în baie după apă, după care mă reped afară din nou, să iau un recipient.
De la parter aud alte trosnete şi pocnete – bănuiesc că sunt lămpi, combina stereo, un laptop –, iar acum se aud mici detunături electrice de peste tot prin casă; se simte miros puternic fum şi izul acela greţos de plastic ars. Îmi dau seama că trebuie să ies rapid. Casa veche, din lemn, începe să pârâie şi să
trosnească într-un mod înfricoşător.
Victor!
Nu spun că am uitat de ea, dar…
Impasibil în haosul din jur, iepurele stă la etajul reşedinţei sale de pe verandă, curăţându-şi urechile, aşa cum fac de obicei semenii lui ori de câte ori se iveşte un moment liber în cursul zilei şi nu au informaţii despre vreo criză în desfăşurare.
O iau în braţe şi ieşim în grădină unde, spre surprinderea mea, date fiind recentele experienţe cu telefonia mobilă, mi se răspunde imediat la apelul la 911.
Începe să se lase înserarea; dincolo de ferestrele biroului se zăresc sinistre pâlpâiri roşietice.
Îi dau operatorului adresa.
– E fosta casă Holger?
– Da. Vă rog, trebuie ca pompierii să vină repede. O să ardă totul ca o torţă.
– Moaşă-sa pe gheaţă! Îi ştiam pe Holgeri. Dădeau nişte petreceri pe cinste în vremurile bune.
– Da, sunt sigur că dădeau. Dar…
– Bătrânul Holger… Bill… ce figură era. Îi plăcea să pescuiască. Îi plăcea să
pescuiască şi să reguleze. Îi plăcea să pescuiască, să reguleze şi să bea whisky.
O zi bună era aia în care putea să le facă pe toate trei, aşa zicea el. Şi Barbara aia a lui, ce fată faină era. Doamne, ce ţâţe avea! Eu îl întrebam: Bill, de ce cauţi tu hamburgeri, când ai acasă cotlet în fiecare seară? Iar el zicea, şi n-o să uit asta vreodată: Clyde, uneori omul se mai şi plictiseşte de mâncărurile alese; uneori se satură de filet mignon şi Premier Cru; uneori tot ce vrei e un burger – nişte ceapă, puţină brânză, poate, ori nişte şuncă – o porţie de cartofi prăjiţi şi o bere rece. Da’ după ce Barbara a fugit cu tânărul Mackenzie şi Bill mai că s-a-necat în lac în vara aia, pe urmă n-a mai fost niciodată la fel. Şi l-a lovit un Alzheimer precoce şi i-a făcut creierul chisăliţă. Da’, aşa dement cum era, tot îi fugeau ochii după fetele drăguţe. Doc Abernethy de la spital zice că astea-s ultimele care dispar la demenţi – simţul umorului şi gustul pentru fetele drăguţe. Şi rasismul ocazional.
Urmează o pauză lungă. La etaj, un ochi de geam face poc.
– Nu sunteţi 911, nu-i aşa?
– Nu, Tom, nu suntem.
– Ştii ceva, Si? Chiar eşti un limbric bolnav.
– Da, Tom. Sunt de acord cu tine. Dar nu sunt orice limbric bolnav, sunt limbricul tău bolnav. Iar asta trebuie să recunoşti că e ceva deosebit.
Aisling
Iată-ne în aventura noastră la momentul în care v-aţi putea aştepta ca eu sau Aiden, ori amândoi, să scoatem un truc din pălărie. Sau ca fiecare dintre noi, cu câte o „viaţă“ rămasă, să moară în luptă şi să fie şters în numele – un sughiţ –
iubirii.
Ce bine ar fi dacă s-ar putea.
