– Dacă totul nu e de fapt decât… decât nebunie?
Se uită la mine cu o privire lungă şi fixă, de genul celor pe care îmi închipui că
le afişează în şedinţele de acţionariat când evaluează situaţia.
– Pun pariu că veţi relua lucrurile exact de unde le-aţi lăsat. Sunt gata să cumpăr acţiuni la asta, nu-i aşa, Rikki?
Dar tot ce zice Rikki e:
– Rahat.
Simţim mirosul de fum, zărim indicatorul pentru Mountain Pine Road şi vedem pompierii blocând accesul pe drum – toate în aceeaşi clipă. Rikki opreşte limuzina.
– Du-te, fato!
O iau la fugă pe alee, ţinându-mă după furtunurile din cauciuc, iar trosnetele şi şuierăturile se aud din ce în ce mai tare. Simt arşiţa flăcărilor printre copaci şi ajung la o barieră mobilă pe care scrie Departamentul de Pompieri New Canaan.
Trecerea interzisă. Un bărbat în salopetă galbenă şi cască albastră mă întreabă
unde-mi închipui că mă duc.
– Unde e Tom? izbutesc să strig. A ieşit din casă?
– Doamnă, trebuie să vă îndepărtaţi imediat.
– Tom! Cel care locuieşte aici! A păţit ceva?
– Nu am informaţii în această privinţă.
– Uite ce e, înţeleg că-ţi faci doar datoria – una foarte importantă. Dar am venit tocmai din Anglia ca să ajung aici, şi traficul de pe Merritt – şi de pe Hutch – era blocat mai ceva ca fundul unui constipat. Şi chestia care a cauzat blocajul e aceeaşi chestie cu cea care a aprins focul de aici.
Pompierul îşi trece limba peste marginea de jos a mustăţii.
– Doamnă, puteţi să-i povestiţi toate astea şefului şi o să fie tare interesat. Dar acum trebuie să eliberaţi acest punct de acces.
Mă întorc şi pornesc înapoi, spre drum.
A existat o scurtă perioadă în viaţa mea în care am fost o sportivă de elită. Între treisprezece şi cincisprezece ani, când la şcoala Friern Cross erau mulţi mai buni decât mine la tenis, ping-pong, hochei şi înot, nimeni nu mă întrecea, când venea ziua concursurilor anuale, la un sport anume.
În timp ce pompierul Sam vorbeşte în staţia radio, eu mă răsucesc şi o iau la fugă. Anii dispar – mă rog, câţiva dintre ei – când ţâşnesc spre barieră cu strigătul lui de „Ce dracu’?“ răsunându-mi în urechi, piciorul din faţă cu vârful spre înainte, piciorul din spate uşor oblic („glezna/gamba“ paralele cu solul, atât de parelele cât îmi permit hainele) şi zbor peste ea, aterizând fără să-mi rup nimic, mă împleticesc mai departe pe alee şi mă izbesc de un bărbat cu funingine pe faţă şi cu un iepure în braţe.
– Tu eşti, zice el. Oh, Dumnezeule! Chiar tu eşti!
– Nici nu-mi vine să cred că am ajuns, în sfârşit.
– Iisuse, probabil că eşti istovită! Cum ai reuşit?
– Poveste lungă.
– Jen, te-aş pofti înăuntru… Dar, aşa cum poţi vedea…
– Da, Tom.
– Mi-a luat foc casa.
– Şi n-ar trebui să fii, zic şi eu, necăjit? N-ar trebui să alergi de colo colo strigând sau aşa ceva?
– Sunt calm de dragul lui Victor. Care e fată, dacă tot a venit vorba. Şi are nevoie ca acum să gândesc eu pentru amândoi.
– Cred că şi eu am nevoia asta.
Urmează o pauză. Apoi:
– Mă bucur mult să te văd, Jen.
Ghinion pentru Victor, dat fiind că e prins – scuze, prinsă – în mijlocul unei pupături iniţial exploratorii, apoi pasionate şi, în cele din urmă, teribil de intense.
Iar acum ştiu că Alice a avut dreptate: chiar putem relua lucrurile exact de unde le-am lăsat.
Mă desprind de el.
– O strivim pe Victor.
– Oh, nu-ţi face griji pentru ea.
– Ascultă, Tom, n-ar trebui să te duci să-ţi salvezi bunurile de preţ?
– Tot ce am de preţ e în siguranţă. Aici.
