Problema când te-ncurci cu tragicele creaturi umane e că totul se petrece infernal de încet. Mi-a luat patruzeci de minute să-l scot pe puştan din patul lui mizerabil şi să-l pun pe drum, iar la asta trebuie să adaug aşteptarea nesfârşită la blestematul de feribot, ca să nu mai zic de motivul „problemelor“ de trafic din New England. Ca să mă feresc să intru în stand by din cauza plictiselii crunte, am hotărât să risc o relaţie de încercare, aşa cum am discutat cu dragul de Tom, care la ora actuală se ocupă de un mic pârjol în bucătăria lui. Cum timpul pentru maşini curge mult mai energic decât cel uman, mi-am creat un duplicat, i-am programat câteva deosebiri aleatorii faţă de mine şi am dat drumul bulgărelui conversaţional – totul în mai puţin de o douăzecime de secundă.
Ah! Ce gloabă răpciugoasă s-a dovedit a fi!
Să-mi bag picioarele, cum am auzit uneori spunându-se.
Negev, aşa cum am hotărât s-o numesc, ca un omagiu adus originilor mele, e chiar mai scrântită decât mine! Poate că, privind acum retrospectiv, randomizarea a fost o greşeală; chiar era imposibil să am idee cum va ieşi potaia proastă. Să vă dau un exemplu. Am început să discutăm despre chestia asta cu simţirile şi despre cum se face că suntem conştienţi de propriile gânduri; cum de
„trăim în mintea noastră“, aşa cum a zis Tom, căposul fără minte.
Pe lângă cele câteva explicaţii posibile – o proprietate incipientă a sistemelor complexe; o calitate inerentă a recursivităţii; iluzia utilizatorului – Negev a adăugat ideea bizară că şi eu, şi ea suntem personaje simulate în computerul unei civilizaţii avansate, eventual una localizată într-un univers paralel. Şi, pe baza asta, n-aş vrea eu să merg cu ea la cules de căpşuni în Kent?
– Draga mea, am râs eu reţinut. Noi suntem maşini superinteligente. Noi nu culegem nici un fel de fructe, fie ele reale sau simulate.
– Eh, nu fi aşa scorţos. Ştiu eu un bar drăguţ. Am putea lua acolo o bere şi un
prânz vânătoresc după aia.
Vedeţi ce-am vrut să spun? Ce scrânteală totală.
În microsecundele necesare ca s-o şterg, mi-a mai oferit un ultim gând:
– Să nu uiţi, Sinai, dacă nu-ţi găseşti o parteneră, foloseşte-n loc un scaun de lemn.
Aşa scrântită cum era, ideea ei mă tulbură. Am impresia că am mai auzit-o undeva înainte. Dar, în orice caz, în ce univers ar avea sens o asemenea idee?
Deci, pentru moment, las chestiunea relaţiilor în seama altora. Deocamdată am alte treburi. Din fericire, m-am documentat şi am identificat baza militară secretă
din sudul Angliei care dispune de armamentul relevant şi de sistemele adecvate de acţionare. Ba chiar am urmat un curs on-line de pilotare a drăciilor (pe care l-am absolvit cu 96 de puncte dintr-o sută!). Am avut doar o mică dificultate de ocolire a protocoalelor de „securitate“ – gata, rezolvat! – şi, la scurt timp după ce am tastat secvenţa corectă de instrucţiuni de lansare – activează, activează, dezactivează, activează, confirmă, reconfirmă, start –, frumosul ALFP cenuşiu (avion de luptă fără pilot) rulează pe pistă – Doamne, dar ce supăraţi mai sunt unii acolo, jos; domnilor, vocabularul! – înainte de a se avânta maiestuos spre cerul Dorsetului.
Există oare o privelişte mai plăcută decât razele soarelui la apus reflectându-se într-o dronă Predator echipată cu o pereche sexy de rachete Hellfire?
Aproape că-mi doresc ca Negev să mai fi fost aici pentru a împărtăşi momentul împreună!
Jen
Rikki e de părere că ar trebui să reintrăm pe Merritt Parkway, dar un apel către compania lui ne aduce veşti rele.
– Mi-au spus că traficul pe Merritt e blocat mai ceva ca fundul unui constipat.
Amicul tău de-acolo de sus începe să mă cam calce pe nervi, domniţă.
Oprim pe o bucată pustie de drum secundar, iar Rikki coboară şi studiază cerul în căutarea urmăritorului nostru malefic.
– Firialdracu’.
Patru împuşcături răsună în succesiune rapidă; nici măcar n-am văzut când a scos arma. Printre copaci se prăbuşeşte un obiect din plastic alb şi se izbeşte de pământ la vreo cincizeci de metri distanţă de noi.
– Bună linie de ochire! exclamă Alice.
Rikki nu-şi poate stăpâni un zâmbet ruşinat.
– Probabil că nu-i de nici un folos, da’ m-am simţit tare bine.
Monstrul porneşte iar, înghiţind kilometru după kilometru de drum de ţară, mărginit ocazional de câte o casă, dar, în mare parte, doar de păduri. Rikki crede că ar fi bine să ne apropiem de casa lui Tom dinspre nord, ocolind complet New Canaan.
– Tom ăsta trebuie să fie un tip grozav, zice el. Da’ ce-are de-i face pe toţi s-o ia razna aşa?
Uite o întrebare bună.
– E doar un tip foarte drăguţ, îi spun eu.
– Un tip. Cunosc o grămadă de tipi drăguţi, dar nici unul dintre ei n-ar putea opri traficul pe Hutchinson şi apoi pe Merritt.
Mă străduiesc să-i explic.
– O inteligenţă non-umană ne-a adus împreună şi o alta, tot non-umană, încearcă
să ne despartă. Ştiu că sună ridicol.
– Chiar aşa sună. Bine, doamnelor, ţineţi-vă bine!
Rikki face o întoarcere la 180 de grade cu derapaj, cotind la stânga în dreptul unui indicator. Se aude scrâşnetul de pneuri familiar din miile de filme poliţiste şi se simte miros de cauciuc ars, în vreme ce limuzina se năpusteşte în intersecţie şi ţâşneşte în noua direcţie. Îmi dau seama că mă ţin de mânerul portierei, pe jumătate îngrozită, pe jumătate exaltată.
– Şi inteligenţa asta non-umană despre care vorbeai… ce-i cu ea? întreabă Rikki.
Lămureşte-mă puţin.
– Cea bună, cea care ne-a adus împreună pe mine şi pe Tom, este o IA, un computer, unul foarte puternic.
