– Te gândeşti la ceva anume?
– Păi, în mod destul de straniu…
N-aş putea, îi spun. N-aş putea, cu Victor uitându-se.
– E foarte discretă, mă asigură el. N-ar spune niciodată nimic.
– Tom, mai ţii minte că voiai să mă întrebi ceva? Ei bine, răspunsul e da.
– Dar nu ştii ce aveam de gând să spun!
– Nu contează. Răspunsul e da.
– Dar dacă aş fi întrebat… ce-ai prefera, să te baţi cu un şoarece de mărimea unui cal sau cu cincizeci de cai de mărimea unor şoareci?
– Nu asta aveai de gând să mă întrebi.
– Dacă ţi-aş fi spus că simt o nevoie teribilă, irezistibilă, patologică, de a fredona arii de operetă? O am tot timpul.
– Aş învăţa să cânt la pian.
– Dar dacă aş fi zis că trebuie să-ţi fac o mărturisire? Că nu sunt la fel ca toţi ceilalţi bărbaţi? Că-mi primesc ordinele de la Împăratul Şopârlelor?
– Am căuta ajutor specializat, Tom. Tu spune doar. Care-i cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla?
– Cel mai rău? Cel mai rău lucru ar fi să spui nu. Dacă aş fi spus… dacă aş fi spus, Jen, că sunt un scriitor de doi bani, că romanele mele sunt jalnice şi că n-am idee – chiar n-am nici o idee – cum îmi voi petrece restul vieţii? Dar că ştiu cu cine aş vrea să mi-l petrec?
– Aş răspunde că nimeni nu-i perfect, Tom. Probabil că ne-am gândi noi la ceva.
*
Puţin mai târziu, după diversiunea menită să ţină fiarele la distanţă – Victor n-a părut deloc interesată; a stat doar pe ciot şi a moţăit –, Tom se întoarce spre mine.
– Jen?
– Da?
– Ai vrea…?
– Ţi-am zis, da.
– Cred că acum chiar ar trebui s-o spun.
– Bine.
Se aşterne o pauză lungă. Sunt acut conştientă de faptul că, în cei aproape treizeci şi cinci de ani pe care i-am petrecut pe planetă, nimeni n-a mai rostit în faţa mea cuvintele pe care mă pregătesc să le aud. Zăresc o lucire în ochii lui.
– Jen, ai… ai zice că acum a fost la fel de bine ca la Gussage St Michael?
– Da, Tom. Da.
Mă simt iarăşi în pragul lacrimilor, dar, de data asta, într-un mod bun.
– Da, la orice.
NOUĂ doi ani mai târziu
Jen
Seara trecută m-am uitat din nou la înregistrarea video cu nunta noastră, împreună cu Aiden şi cu Aisling. Ei nu s-au arătat foarte interesaţi, dat fiind că-s gemeni şi au numai şase luni, dar pe mine m-a fascinat. De fiecare dată când o revăd, descopăr ceva ce n-am remarcat înainte.
De exemplu, în clipul cu Ing, de seara târziu, când ridică paharul spre cameră şi spune: „Sunt atât de-al naibii de mândră de tine, Jen, fiindcă le-ai arătat cutrelor de roboţi unde să se ducă“ – în timp ce, lângă ea, Rupert face semnul internaţional de cred că doamna a luat prea mult la bord – când camera se îndepărtează, chiar înainte ca filmul să treacă la o altă scenă, acolo în fundal, neobservat până ieri, abia vizibili în penumbră, sunt Ralph şi Echo, într-un foarte serios tête-à-tête.
M-am tot întrebat împreună cu Tom ce-or fi găsit împreună de discutat. Dar, în lumina acestei mici descoperiri, încep să se limpezească şi alte lucruri.
La vreo câteva săptămâni după ce am rămas însărcinată, ne-am dus s-o vizităm pe Echo în rulota ei. Se pregătea să plece din oraş şi să călătorească pe o perioadă nedeterminată, iar noi îl adoptam pe Merlin. Ne gândiserăm că-i va ţine companie lui Victor, dacă nu se omorau reciproc mai întâi (violenţa criminală nu e rar întâlnită în tagma iepurilor).
Echo ne-a împărtăşit planurile ei de a vedea Europa. În Londra, avea să stea la un prieten, în Shadwell. „Zice că vrea să mă ducă la London Eye. Asta-i roata aia mare, nu? Şi la un restaurant, pe acoperişul de la Hilton.“
Nu i-am povestit lui Tom despre istorioara dintre mine şi Ralph – mai degrabă o notă de subsol decât o istorie în sine, s-ar putea spune. Ce rost ar fi avut? În mod similar, nu l-am întrebat pe Tom prea multe despre Echo. Ştiu că se întâlneau la grupul scriitorilor din care făceau parte, dar habar nu am ce altceva – dacă există
ceva – se mai află dincolo de evidenta lor afecţiune reciprocă.
Cui îi pasă?
Aşa cum spunea cineva odată, asta e situaţia.
Când a venit vremea să plecăm şi ne-am ridicat ca să ne luăm rămas-bun, Echo şi-a lipit obrazul de al meu şi mi-a pus o palmă abia simţită pe abdomen.
