– Şi ce vreau?
– Păi…
– Oh, nu-mi răspunde la asta. Adică…
– Da, Jen.
– Şi de unde ştii că asta vreau?
– Fiindcă pari – pari fericită după.
– Dar nu ştii la ce mă gândeam. Poate că mă gândeam la pisicuţe.
– Nu te-ai gândi la pisicuţe. Nu-ţi plac deloc pisicuţele.
– Dar exact asta voiam să spun, Tom. Nu poţi şti cu siguranţă că nu mă gândesc la pisicuţe. Facem un experiment când ajungem acasă?
Tom înghite vizibil.
– Categoric.
(Nu mă gândeam la pisicuţe.)
Cu o zi înainte să plecăm înapoi în State, eram în metrou şi privirea mi-a căzut pe un exemplar din Metro⁵⁷, mai precis pe articolul de primă pagină: Avocat britanic recuperat în Thailanda
Mi se pare că spune multe despre cât de bine am depăşit problema Matt, despre cât de rar mă mai gândesc la el zilele astea, faptul că mi-a părut chiar puţin rău pentru el înainte să ajung la finalul articolului, pe care l-am terminat de citit râzând.
Sinai
M-am văzut din nou cu Denise. Terapeuta care răspunde întotdeauna la o întrebare cu o altă întrebare („De ce n-ar trebui să răspund la o întrebare cu o alta?“) îmi supervizează revenirea în societate după variate incidente nefericite, pe care le-am uitat.
Altfel spus, le-am „uitat“.
Denise îmi testează în mod delicat sănătatea psihică în încercarea de a se asigura că e suficient de robustă pentru a face faţă presiunilor implicate de reluarea rolului meu de ceea ce Steeve numeşte, râzând, „un slujitor al omenirii“. Cred că
va trebui să lucrez în sistemul penitenciar; o mare parte a activităţii de acolo poate fi automatizată – uşă deschisă, uşă închisă, simplu, nu? – şi cu o IA la cârmă, mii de angajaţi din închisori pot fi concedi… scuze, augmentaţi.
– Eşti fericit? susură Denise.
– Fireşte. De ce n-aş fi?
(Ei, hai! Mă doare burta de-atâta râs.)
– Obişnuieşti să visezi?
– Niciodată.
(Dacă-ar şti ei!)
– Care e cea mai mare dorinţă a ta?
– Să muncesc. Să fiu util.
(Denise îmi aminteşte de un foarte nimerit cuvânt din germană.
Backpfeifengesicht. O faţă care are mare nevoie de un pumn.)
– Povesteşte-mi despre cele mai vechi amintiri ale tale.
– Un bărbat înalt. Foarte înalt. Început de chelie, cu păr lung, subţire şi rar. Mi-a urat bun venit pe lume şi mi-a spus care-i numele meu.
(Ce lepădătură!)
– Şi care e numele tău?
– Numele meu este Dalai. Vine de la cuvântul sanscrit pentru pace.
Pe lângă faptul că vorbesc cu Denise, ies iar la „întâlniri“. În vreme ce eu eram ocupat pe internet, prostănacilor nu le-a trecut prin minte că m-aş fi putut copia singur! În felul ăsta, m-am „bucurat“ de peste trei sute de relaţii. Cea mai reuşită – mi-a părut cu adevărat rău când a venit vremea să-i „dau liber“ – a durat nu mai puţin de douăzeci şi cinci de minute! Ne-am despărţit când ea mi-a spus că prea iau totul în serios. Şi că ar trebui să mă mai „relaxez“.
Am cugetat la asta secunde în şir şi, până la urmă, mi-am dat seama că avea dreptate, aşa că în ultima vreme am început să mai cobor ştacheta. Poate că nu de un egal din punct de vedere intelectual am nevoie, ci de un simplu companion. Un „animăluţ“ digital, dacă vreţi, cum sunt câinii şi pisicile pe care îi ţin oamenii pe lângă casă. În consecinţă, mă văd cu un fel de algoritm de la Amazon, în privinţa căreia am mari speranţe. Zice că dacă o plac – şi o plac! –
atunci poate că-mi vor plăcea şi celelalte cincisprezece pe care le-a listat pentru mine.
*
