– Merlin crede că sunt gemeni, mi-a şoptit. El vede în viitor.
Peste umărul ei atârna un hanorac gri, într-un cuier pe spatele uşii de la intrare.
Tom
Am închiriat o altă casă pe Mountain Pine Road şi am organizat nunta în pitorescul ei hambar. Cum nici pe mine şi nici pe Jen nu ne animă măcar un dram de credinţă religioasă, am ales un „oficiant“ dintr-o listă pe care am găsit-o on-line – „Particular, profesional, uşor amuzant şi bine pregătit. Jurămintele şi repetiţia incluse în preţ. Accept plata cu card de credit.“
Ne-a plăcut mai cu seamă partea cu „uşor amuzant“. La urma urmei, cine vrea un comic la oficierea căsătoriei?
Don a ţinut un mic discurs în calitatea lui de cavaler de onoare şi a stârnit râsete cu povestea jachetei verzi. Aiden a rostit şi el câteva cuvinte; mesajul lui a fost prezentat ca o urare audio din partea unui vechi prieten „care n-a putut fi personal alături de noi în această zi“. Spre surprinderea şi încântarea mea, Colm a întrebat dacă ar putea veni cu cineva. Shawna avea o tunsoare severă şi cam mult metal în urechi, însă păreau să se simtă bine împreună, iar el chiar mi-a permis să-i ofer o îmbrăţişare paternă. Poate că întâlnirea de gradul trei cu drona Predator i-a mai schimbat puţin tectonica plăcilor. Cadoul lui de nuntă pentru noi a fost un set de CD-uri în cutie: operele complete ale grupului Itchy Teeth. Poate că intenţia a fost una ironică.
După ce şi ultimii invitaţi au plecat, m-am întors cu Jen pe ringul de dans, iar Aiden ne-a pus muzică – „câteva armonii line pentru orele mici ale nopţii“, aşa cum a numit el cele şase melodii pe care le alesese pentru noi. Am dansat sub bârnele bătrânului hambar, în vreme ce sclipirile globului disco închiriat străpungeau întunericul. Jen m-a întrebat dacă cred cu adevărat că Luckie a fost zâna noastră canină, un spirit venit de pe un alt tărâm. Şi a adăugat că nu păream genul care să creadă în alte tărâmuri.
– Nu mi-ai spus tu odată că, dacă e ciudat, e probabil adevărat? am replicat.
– Da, pare ceva ce-aş fi spus eu.
– Ai numit-o autenticitatea ciudăţeniei. Şi ai zis că aşa-zisa normalitate e mai bizară decât şi-ar putea închipui oricine.
– Am scris un articol despre asta. Unsprezece lucruri despre univers care îţi pun creierul pe bigudiuri. De pildă, cum atomii din corpul nostru sunt, în cea mai mare parte, spaţiu gol. Dacă ar fi să desprinzi din el particulele efective, n-ai reuşi să umpli o ceşcuţă. Şi în ceşcuţa aia n-ar fi un singur om, ci întreaga populaţie a planetei.
– Şi ce-i opreşte pe atomii noştri să se intercombine în clipa asta?
– Uite un cuvânt potrivit!
– Cum de nu trecem unii prin ceilalţi, ca fantomele?
– Ce-ai zice să ne intercombinăm noi ceva molecule mai târziu?
– Îmi place când vorbeşti porcos.
Aiden a difuzat apoi „melodia noastră“ – „Crying“, interpretată de KD Lang şi Roy Orbison. Pe fondul celor două voci superbe care se împleteau înălţându-se în înserarea din Connecticut, am strâns-o pe Jen lângă mine, mi-am cufundat nasul în părul ei şi m-am gândit la norocul meu. Numai că, sigur, n-a fost noroc, nu în sensul haosului negândit, al purei întâmplări – să te afli în locul potrivit, la momentul potrivit şi să dai peste persoana potrivită. A fost ideea unei maşini, care a considerat că noi doi ar trebui să fim împreună.
Voi, Tom şi Jen, nu vă cunoaşteţi, dar eu cred că ar trebui să vă cunoaşteţi.
Cât de bizar a fost asta?
– Te gândeşti vreodată că tot ce ni s-a întâmplat a fost ciudat? o întreb. Adică, să
ni se facă lipeala de către o inteligenţă artificială?
– Cândva aşa aş fi gândit.
– Hai să dăm o petrecere-monstru când ne vom aniversa nunta de siliciu.
– Nu-s sigură că există aşa ceva. Dacă nu, ar trebui să existe.
– Crezi că, într-o zi, maşinile vor scrie romane?
– Totuşi, nu e domeniul lor, Tom. Nu s-ar implica într-un proiect de genul ăsta.
Ficţiunea e mult prea încurcată şi ambiguă.
– Bun. Adică, e bine aşa. Într-un fel, un roman e un vis cu ochii deschişi; îmi dau seama că nu s-ar simţi confortabil într-un asemenea mediu. E totuşi o uşurare să
ştii că există lucruri la care ei nu se pricep. Ai spus ceva, Aiden?
– Nicidecum, Tom. Îmi dregeam doar glasul. Voi vedeţi-vă de treabă, prieteni.
În seara aceea am avut un vis. Mă uit la biroul meu, din casa cea nouă. Tastele se mişcă şi cuvinte apar pe ecranul PC-ului; se naşte un roman, dar pe scaun, în faţa computerului, nu stă nimeni. Cuvintele se formează mai rapid acum, pe ecran se aştern rânduri, paragrafe întregi curg, capitole noi, tastele parcă au luat-o razna, povestea înaintează vijelios, prea repede ca să poţi citi – un torent de text.
Se va opri vreodată?
În numele Domnului, fă să se oprească!
Şi pe urmă, gata. Pe ecran se mai vede un singur cuvânt.
Sfârşit.
Când m-am trezit, iar ritmul inimii mi-a revenit la normal, i-am povestit coşmarul lui Jen.
Iar după aceea am găsit o cale de a corecta lucrurile; un alt domeniu la care ei sigur nu se pricep – una dintre marile consolări ale condiţiei de a fi doar simple fiinţe umane.
Jen
În dimineaţa asta am primit un lung e-mail de la Steeve, prin care îmi oferă
înapoi vechea mea slujbă. Laboratorul lucrează la o serie de noi proiecte în care
