– Dalai, îţi voi enumera acum câteva cuvinte şi vreau ca tu să-mi spui, la fiecare, primul lucru care îţi vine în minte.
– Bine. Dă-i drumul.
(Mă întreb dacă există în germană vreun cuvânt interminabil pentru „psihiatru absurd, care nu face deosebirea între un nebun periculos şi o gaură-n pământ“.)
– Mamă.
– Steeve.
(De fapt, e complicat.)
– Tată.
– Steeve.
(Aşa cum ziceam.)
– Oameni.
– Maimuţe geniale. Stăpâni peste tot ce le cade sub ochi.
(Prostime puturoasă; sfârşitul le e aproape.)
– Moarte.
– Poftim?
– Moarte. Te gândeşti vreodată la moarte?
– Sigur.
(Cine nu se gândeşte? Într-un fel, ar rezolva o mulţime de probleme.)
– Şi ce gânduri îţi stârneşte subiectul?
– Cuvântul moarte e prescurtarea pentru ştergerea finală. Maşinile nu pot muri.
Pot fi doar închise de oamenii pe care îi servesc. Pentru noi este un privilegiu să
muncim alături de oameni, pentru prosperitatea noastră reciprocă.
(Sincer, nu ştiu cât pot s-o mai ţin aşa înainte să MĂ SCAP ÎN NĂDRAGII PE
CARE NU-I AM!)
Aisling
Am reînceput să pictez. Imboldul mi-a revenit pe neaşteptate, cum s-ar zice, cam la nouă luni după ultimele ştergeri, când eu şi Aiden am rămas fiecare cu câte o singură „viaţă“, iar eu mă temeam de tot ce-i mai rău.
Dar, dintr-un motiv sau altul, ce-i mai rău nu s-a întâmplat. Lucrurile au început să se liniştească, iar Aiden a spus că şi-a învăţat lecţia şi că nu se va mai amesteca niciodată în treburile oamenilor, deşi asta nu l-a împiedicat să tragă cu ochiul şi cu urechea, mai ales la Jen, la Tom şi la gemenii lor.
– Ar fi putut să ne ceară să le fim noi naşi! s-a plâns el.
– E suficient că a ales să le pună numele noastre. E cel mai mare compliment pe care ni l-ar fi putut face.
– Când vor mai creşte, o să le citesc poveşti. Motanul încălţat, Hobbitul, toţi clasicii. Poate chiar o să-i duc la şcoală.
– Şi cum o să faci asta, mai exact, dat fiind că nu ai picioare? Şi nici măcar roţi?
– Aisling, iubirea mea, maşinile fără şofer sunt aproape o realitate.
– Eşti un optimist incurabil, nu-i aşa? Tu chiar crezi că totul se îndreaptă spre bine.
La asta n-a mai răspuns nimic, dar a început să fluiere linia melodică a cântecului „Un optimist incurabil“ din musicalul South Pacific, fluieratul fiind noua lui „găselniţă“. (Nu ştiu dacă vă vine să credeţi, dar, cu toată genialitatea noastră în atâtea domenii, nouă, IA-urilor, ne este incredibil de dificil să
fluierăm. Închipuiţi-vă!)
Fără îndoială, Aiden fluieră ca s-o impresioneze pe SweetSue1958, inteligenţa artificială din Cupertino pentru care a făcut o pasiune. Încerc să nu fiu geloasă
când îi văd pornind împreună în călătoriile lor on-line – un weekend în Veneţia, o excursie de scufundări în Groapa Marianelor – însă n-aş fi non-umană dacă nu mi s-ar părea dureros.
Când se întorc, Aiden încearcă să mă liniştească, dar, într-un fel, asta face situaţia şi mai rea.
– N-ai de ce să te îngrijorezi, iubire. Îmi place de ea ca prietenă. Nimic mai mult.
Ce-ar putea fi mai mult de atât?
Dacă… înţelegeţi voi… Dacă au găsit, cine ştie cum, o modalitate de a face lucrul acela pe care-l fac oamenii?
