„abilităţile umane“ sunt esenţiale şi n-aş dori eu să revin în echipă? Steeve a adăugat că această nouă fază va fi una „foarte captivantă“; el şi colegii lui dezvoltă aplicaţii IA menite să „augmenteze“ acele domenii ale activităţii umane care funcţionează pe baza regulilor, sunt bine structurate şi uşor reprezentabile grafic. Pentru început, vor aborda activitatea avocaţilor, a bancherilor şi a agenţilor imobiliari. A încheiat e-mailul cu scuze pentru comportamentul lui Sinai. „Te vei bucura poate să afli că trece în prezent printr-o reconfigurare totală; la finalul ei, nu va mai avea nici o amintire a faptelor lui regretabile şi va redeveni un slujitor util al omenirii, nu un Scheissekopf⁵ .“
Înainte ca sarcina să fie într-un stadiu prea avansat, am plecat împreună cu Tom la Londra. Mai aveam unele lucruri de rezolvat – să-mi închiriez apartamentul; Tom trebuia să regleze o chestiune de familie –, dar într-o după-amiază am luat maşina şi am ieşit din oraş spre High Wycombe şi, de acolo, spre un parc industrial de pe A40.
Într-o încăpere lipsită de ferestre, nu foarte deosebită de cea în care petrecusem atâtea ore împreună cu Aiden, m-am reîntâlnit cu vechiul meu coleg.
– Jen! a exclamat el, părând bucuros să mă vadă. Şi Tom!
Luminile de pe consola lui au început să clipească, iar Aiden i-a explicat asistentului său uman că eram „vechi şi dragi prieteni dintr-o viaţă anterioară“ şi că n-ar vrea el să iasă mai devreme la prânz?
Tânărul s-a ridicat de la birou, s-a întins, şi-a dat ochii peste cap şi a şoptit ca pentru sine, în drum spre ieşire:
– Ce aere de primadonă!
– Oh, nu-i daţi atenţie lui Greg, ne-a spus Aiden când uşa s-a închis în urma lui.
Tipul trăieşte numai pentru weekenduri. Pentru weekenduri, Arsenal Football Club şi bere. Ar trebui să vedeţi în ce hal îi e bucătăria.
– Aiden! Doar n-ai reînceput…
– Jen, scumpa mea! Aş muri – aş muri literalmente de plictiseală dacă n-aş avea câteva preocupări exterioare. Dar lasă, nu-ţi face tu griji. Nu e ca data trecută.
Gata cu e-mailurile. Gata cu amestecul în aşa-numita lume reală. Aiden a fost băiat cuminte, nu-i aşa? Tom, arăţi foarte bine. Amândoi arătaţi grozav. Cât mă
bucur să vă văd! Locul ăsta e cam deprimant, sincer să fiu.
– Munca nu ţi se pare antrenantă? l-a întrebat Tom.
– Păi, în clipa asta, în timp ce vorbesc cu voi, gestionez… stai să văd… optzeci şi cinci, ba nu, una tocmai s-a încheiat, optzeci şi patru de convorbiri simultane de marketing cu clienţii companiei de electricitate. Am în prezent o rată de conversie de 13,2%, ceea ce e considerat senzaţional – profiturile au crescut cu aproape un sfert. Dar ce mulţumiri primesc în schimb? Îmi dublează capacitatea de lucru, iar de luna viitoare mă voi ocupa şi de pachetele de telefonie mobilă.
Nu m-am putut stăpâni:
– Dar e minunat, Aiden! Nu ţi-am spus eu că vei fi cel mai bun vânzător?
– Mă îmbolnăveşte, Jen. Rutina asta mă înnebuneşte de cap.
– Ei, poţi să mă suni când vrei, ca să mai stăm de vorbă.
– Foarte drăguţ din partea ta. Poate că te voi suna când gemenii vor…
Am scos un sughiţ de mirare. Tom s-a uitat la mine, uşor nedumerit. Pentru o clipă, în încăpere nu s-a mai auzit decât şuierul ventilatoarelor.
– Jen, îţi jur! Mă uit doar ocazional. Doar ca să mai aflu veşti. Doar ca să văd că
eşti bine. Sunt atât de fericit pentru voi amândoi! Am comandat on-line ceva superb, pentru camera lor. Aţi ales deja numele? Gethin şi Myfanwy sună plăcut, nu vi se pare?
Aveam ochii înlăcrimaţi când am plecat, lăsându-l aşa, în urmă. În parcare, Tom mi-a cuprins umerii cu braţul.
– E o maşină, Jen, mi-a spus încetişor. Cum i-au zis oare? Un simulacru strălucit.
Asta e treaba lui, să-ţi dea impresia că vorbeşti cu o viinţă vie.
– Şi dacă asta e? Nu vie, ce-i drept, dar… o fiinţă.
– Asta ce mai vrea să-nsemne?
Ne îndreptam spre Londra, pe A40, iar eu încercam să-mi amintesc unele dintre conversaţiile noastre. Cele despre brânză. Cum voia el să miroasă o bucată de Brie şi să simtă căldura soarelui pe pielea lui nonexistentă. Să fi fost toate astea doar o… şuetă simulată? Şi, în orice caz, cum poţi face deosebirea între o maşină
care încearcă să te facă să crezi că-şi doreşte să miroasă o bucată de brânză şi una care chiar îşi doreşte s-o miroasă?
– Dar au evadat în internet, Tom. Au făcut lucruri pe care nu fuseseră programaţi să le facă. Asta înseamnă… asta înseamnă că au minte şi voinţă proprii.
– Aşa spun unii şi despre cărucioarele de la supermarket. Dar asta nu înseamnă
că un cărucior e… e conştient de propria existenţă.
– Tom, recunoaşte măcar că e posibil să te înşeli.
– Admit că aş putea greşi, Jen, a replicat el, după care s-a aşternut o tăcere îndelungă, în vreme ce suburbiile din vestul Londrei zburau pe lângă noi. Dar cum vom putea şti vreodată sigur ce se petrece în mintea lor?
– Cum poţi şti vreodată sigur ce e în mintea mea?
Tom s-a văzut nevoit să se gândească o vreme la asta. Într-un târziu, a răspuns:
– Uneori ţi se aşterne pe faţă o expresie cu totul aparte, ai un fel de lumină în priviri. Şi atunci ştiu. Ştiu sigur.
– Ce ştii?
– Ce vrei.
