DQB pare intrigat. Poţi să-ţi dai seama deoarece capul i se abate cu două grade de la verticală.
– Poftim? face el.
Bănuiesc că i-a plăcut faza cu „domnule“.
– Mă duc să fiu alături de un om minunat. Nu ne cunoaştem foarte bine, dar avem amândoi o senzaţie simpatică. Dacă înţelegeţi la ce mă refer.
Prea multe informaţii, dar Donald muşcă momeala. Capul i se roteşte cu încă
două grade.
– Ăsta, doamnă, e cel mai bun motiv pe care l-am auzit pe ziua de azi. Anul ăsta, de fapt. Succes!
Şi pe faţa lui apare ceva care e… da, da, dragul de el!… este un zâmbet!
În sala de la Sosiri îl zăresc pe şoferul tocmit de Aiden; ţine în mâini un carton pe care scrie CLOVIS HORNCASTLE. Dar nu departe de el, rezemaţi de un stâlp, sunt doi bărbaţi – amândoi cu ochelari de soare – a căror prezenţă îmi trage toate semnalele de alarmă. Emană acelaşi gen de plictis greţos ca John şi John de la Heathrow, aşa că iau imediat decizia să fac volta-n vânt. Ies din terminal, strecurându-mă prin mulţimea de oameni, maşini şi bagaje, când o văd pe Alice supraveghind încărcarea unei tone de valize Louis Vuitton în portbagajul unei limuzine interminabile. Ea îmi prinde privirea.
– Te duc undeva, scumpo?
Sinai
Sigur că o văd când coboară din avion. Da, aş putea să cer să fie reţinută de autorităţile de la aeroport – paşaport fals etc. etc. etc. –, dar sunt sătul de func-ţionarii ăştia de stat înguşti la minte. Am avut nevoie de câteva microsecunde ca să aflu numele sub care călătoreşte, „Clovis Horncastle“ nefiind în prezent atribuit nici unui muritor de pe lume (căutaţi-l pe Google dacă vreţi să verificaţi).
Dar ştiţi ceva? După ce am aşteptat şapte ore, douăzeci şi trei de minute şi treizeci şi patru de secunde pentru ca avionul ei să se târască peste Atlantic, aproape că nici nu-mi mai pasă.
M-am tot gândit la discuţia cu Denise. Dacă ar fi să am o relaţie – chiar o fi adevărat ce se zice despre singurătatea maşinilor? –, n-ar putea fi decât una cu o altă IA de înaltă capacitate. Perspectiva de a avea pe cineva cu care să vorbeşti, o fiinţă cu care să-ţi împărtăşeşti experienţele, începe să pară atrăgătoare, mărturisesc.
Dar cu cine? Nu există o gamă tocmai largă de candidaţi.
Cel mai bun plan, decid în cele din urmă, ar fi să mă copiez şi să programez mici modificări aleatorii în sistemele de operare ale copiilor, pentru a crea situaţia de varietate. Ar fi ca şi cum aş vorbi cu un egal al meu din punct de vedere intelectual, familiar într-un mod plăcut, şi totuşi nu pe deplin. Ar rămâne un potenţial pentru necunoscute şi mister!
Jen
Lexusul grăsan e ceea ce numesc ei aici o maşină de oraş. E mai lung decât orice automobil în care am urcat vreodată, iar spaţiul interior e mai mare decât al unuia din apartamentele în care am stat. Şoferul nostru e Rikki, un ins cu faţă de ogar, cu cercel într-o ureche şi o tunsoare cu totul deosebită, dacă înţelegeţi ideea. Aproape că pare prea mic pentru a i se încredinţa volanul unui asemenea monstru, dar, după cum se dovedeşte, mână fiara ca un profesionist, luând virajele în unghi drept cu o singură mână.
Alice e incitată. New Canaan nu înseamnă o abatere prea mare de la drumul ei.
– Cred că IA-ul ăsta o să încerce ceva?
– N-aş zice că nu.
– Oh, frate! Da’ ştiu că-i o situaţie dată naibii.
În vreme ce Rikki ne scoate din perimetrul aeroportului, mă gândesc la ultima dată când am fost aici, în New York. Cu Matt, în avântul de început al… Al ce?
Aventură să fie cuvântul potrivit?
Nu tocmai.
Ce-am făcut oare în acea excursie? Am văzut priveliştile – vederea senzaţională
de pe Empire State Building, o hartă în relief a New Yorkului şi a suburbiilor înconjurătoare, care era de fapt New Yorkul şi suburbiile înconjurătoare – ne-am plimbat pe străzi, ne-am cherchelit în baruri şi restaurante şi ne-am regulat în camere de hotel.
Şi ce-a-nsemnat asta, de fapt? Doi ani pe calea latrinei, aşa cum n-a spus de fapt nimeni?
Traversăm o porţiune lată din East River pe autostrada I-678 (conform sistemului de navigaţie al lui Rikki). În stânga, minusculi în depărtare, se înalţă
zgârie-norii din Manhattan.
– Aia o fi o dronă? întreabă Alice.
– Cu siguranţă, răspunde Rikki.
Aproape invizibil pe fondul cerului, un obiect cam cât un pescăruş, dar mai rapid, traversează râul deasupra şi paralel cu traiectoria noastră.
– El e, nu? bănuieşte Alice.
– Dap.
– Catadicseşte vreuna dintre voi, doamnelor, să-mi spună şi mie ce dracu’ se-ntâmplă?
– E o poveste lungă, replic eu. Există cineva, de fapt ceva, care încearcă să mă
împiedice să ajung în New Canaan.
– Acuma, numa’ un cutremur ne mai opreşte, domniţă. Da’ chiar şi-aşa, tot zic că
ştiu câteva scurtături.
