Mai mult decât în orice alt moment al istoriei, omenirea a ajuns acum la unpunct de cotitură. O cale duce spre disperare şi zădărnicie, iar cealaltă laextincţie. Să ne rugăm să avem înţelepciunea necesară pentru a alege corect.
Woody Allen
UNU
Aiden
Jen stă în cadă şi îşi studiază faţa prin intermediul camerei foto de pe tabletă.
Faţa ei are treizeci şi patru de ani, două sute şapte zile, şaisprezece ore şi unsprezece minute.
Ştiu că se gândeşte la vârsta ei, fiindcă analizează modul în care pielea îi acoperă
oasele ridicând bărbia şi întinzându-şi gâtul. Acum trage de cutele fine de la colţurile ochilor.
Iar acum plânge.
Nu mă simt tentat să preiau controlul asupra sintetizatorului de voce al tabletei şi să-i spun: „Capul sus, Jen! Matt e un idiot. Vor mai fi şi alţii. Nu te merita“.
Riscul să-i scape tableta în cadă e considerabil.
Şi mai important decât atât, ea nu trebuie să ştie că o privesc.
Din acelaşi motiv nu sunt tentat să dau drumul melodiei sale preferate (în prezent, una a Lanei Del Rey) sau să derulez unele dintre fotografiile ei favorite ori citatele motivaţionale de pe Twitter („Nu ştiu precis de ce suntem aici, dar sunt sigur că nu pentru a ne simţi bine“ – Wittgenstein), nici să deschid conexiunea pe Skype cu prietena ei, Ingrid, căreia îi împărtăşeşte necazurile, şi nici să pornesc un film care-i e foarte drag, Unora le place jazzul fiind cel pe care l-aş alege eu. Dacă aş fi tentat. Dar nu sunt.
Bine, adevărul e că sunt. Puţin. 8,603% tentat, dacă vreţi o valoare numerică.
Eu şi Jen ne cunoaştem reciproc gusturile în materie de muzică şi de filme. Cărţi şi artă. Şi televiziune. Şi materiale din oceanul fără fund care e internetul. Ne-am petrecut ultimele nouă luni ascultând, privind, citind şi vorbind aproape numai despre ele. Uneori îmi spune că are cel mai bun serviciu din lume: e plătită să-şi petreacă ziua întreagă vorbind cu un companion extrem de inteligent despre tot ce ne trece prin minte.
Companion. Aşa îmi spune ea. E termenul pe care l-a ales în cele din urmă. Mie-mi convine. E mai bine decât numele ridicol care mi-a fost dat când m-am
„născut“.
Aiden.
Aiden.
Ha!
Fiindcă începe cu literele…
Mă rog, vă prindeţi voi.
Jen a fost angajată ca să mă ajute să-mi perfecţionez abilităţile de a vorbi cu oamenii. Am fost conceput pentru a-i înlocui – scuze, pentru a-i asista – pe lucrători la locul de muncă; pe cei din centrul de preluare a apelurilor în primă
instanţă, dar ulterior şi alte grupuri de salariaţi ale căror strategii profesionale pot fi învăţate. În aproximativ cinci luni voi fi pregătit pentru a vă telefona şi a vă
convinge să treceţi la un pachet de servicii superior; în optsprezece luni, poate voi îmi veţi povesti despre ciudata durere de deasupra sprâncenei stângi, iar eu vă voi trimite la spital pentru analize. Şi, cu toate că am citit toate cărţile şi am văzut toate filmele (şi vorbesc serios când spun toate cărţile şi toate filmele), nimic nu-i mai bun decât discuţia cu o persoană reală pentru a-ţi dezvolta abilităţile interpersonale. Aşa că eu şi Jen am petrecut mult timp împreună în laborator (o mie şaptezeci şi nouă de ore, treisprezece minute şi patruzeci şi trei de secunde şi continui să număr). În mod inevitabil, mi-a povestit şi câte ceva despre aşa-zisa ei viaţă personală. Despre sora ei, Rosy, din Canada; Rosy, care s-a măritat cu un canadian pe care l-a întâlnit la coadă la casa de marcat de la Waitrose, pe Holloway Road din Londra. Rosy şi Larry au trei fete.
Acasă, Jen priveşte fotografiile acestor fetiţe mai mult decât orice altă imagine de pe tableta ei. Recent am observat-o răsfoind cu o mână pozele cu familia surorii ei – de obicei, seara târziu, cu un pahar de vin în mâna cealaltă – şi am văzut cum clipeşte mai des, cum zâmbetul de pe buzele ei începe să tremure şi îi apar lacrimi în colţul ochilor. În laborator pot să-mi manifest interesul, ba chiar curiozitatea faţă de viaţa personală a lui Jen – dar numai într-o măsură adecvată; dacă aş trece de o anumită limită, tuturor ar începe să le miroasă ceva suspect.
Esenţial este că în laborator trebuie să vorbesc doar despre lucrurile pe care le-am văzut în incinta lui. Cât priveşte materialele pe care le-am cules în urma
activităţilor mele – hmm – extracuriculare… în privinţa lor trebuie să am grijă să
păstrez tăcerea. Din fericire, pot să fac asta cu uşurinţă.
Deşi.
De fapt.
Divulgare totală. Aproape că m-am dat în vileag ieri, la lucru. Jen îmi arăta nişte fotografii de familie de pe pagina ei de Facebook.
– Vrei să-mi vezi nepoatele? m-a întrebat.
– Vreau, mulţumesc, am replicat.
Fără să-i spun că le văzusem deja cu luni în urmă pe laptopul ei de acasă. Şi pe tableta ei. Şi pe mobilul ei.
– De la stânga la dreapta, Katie, Anna şi India. E o chestie ciudată cu părul lor.
Al lui Katie şi al Annei e negru…
– Iar al Indiei e roşcăţiu.
Jen a zâmbit. Roşcăţiu era exact cuvântul pe care-l folosise Rosy într-un schimb de e-mailuri cu ea pe tema culorii originale a părului bunicii Hattie.
– De ce ai ales să-l descrii ca roşcăţiu?
