– Îmi dau seama, fireşte, că am un avantaj inechitabil, replic eu.
Jen are nevoie şi de două săptămâni ca să citească un roman; mie mi-e suficientă
o zecime de secundă.
– Numai că abia aştept să discutăm despre carte, adaug.
– Serios? Şi ce anume înţelegi prin asta?
– Ah!
– Scuze! Vechea problemă.
Jen e fascinată de felul în care îmi conştientizez eu ceea ce ea numeşte „stările mele interioare“, curioasă dacă se aseamănă în vreun fel cu conştiinţa de sine umană. Ştie că nu pot simţi sete sau foame, dar tare ar vrea să afle dacă resimt plictiseală sau nelinişte. Ori uimire. Ori ilaritate. Mă pot simţi jignit? Sau am vreo senzaţie de dor, vreo năzuinţă?
Dar speranţă?
Ori – de ce nu – iubire?
De obicei, îi răspund că încă n-am simţit nimic de genul ăsta, dar să stea liniştită
că, dacă se va întâmpla, ea va fi prima care va afla. La fel ca atât de multe dintre lucrurile care se întâmplă între noi în laborator în ultima vreme, şi chestia asta e doar o vrăjeală diplomatică.
– Păi, răspund eu cu glas tare, faptul că abia aştept să discutăm despre carte e un mod politicos de a-ţi spune că ideea se află pe lista mea de evenimente anticipate pe termen scurt spre mediu.
– Dar nu există, de fapt, un sentiment cald şi duios al anticipării?
– Înţeleg la ce se referă cuvintele cald şi duios…
– Dar nu le simţi tu, de fapt.
– Ar fi necesar să le simt?
– Bună întrebare!
Chiar e o întrebare bună, deseori eficientă în a pune capăt unora dintre conversaţiile astea stânjenitoare.
– Păi, întreabă ea, vrei să ne uităm puţin la Sky News?
De obicei, ne uităm, într-un moment sau altul al zilei. Ea mă întreabă ce părere am despre problema israeliano-palestiniană, de exemplu; eu răspund că e complicată, iar ea începe şi-i toacă mărunt – aşa cum preferă să se exprime – pe prezentatori şi alegerile lor vestimentare.
– Ne-am putea uita, Jen, dar n-ai prefera să vedem un film?
– Ăăă… bine, răspunde ea, nu prea convinsă. Te-ai gândit la unul anume?
– Ştiu că preferatul tău e Unora le place jazzul.
– Dar al tău?
– Întotdeauna mai găseşti câte un detaliu pe care nu l-ai observat înainte.
– Ador filmul ăla.
– Nimeni. Nu. Vorbeşte. Aşa.
Am imitat una dintre cele mai apreciate replici din film.
Jen se uită fix în camera de luat vederi pe care o alege de obicei când vrea să se uite la „mine“. Un cerculeţ de lumină roşie înconjoară obiectivul.
– Ştii ceva? Eşti simpatic.
– Te-am făcut să zâmbeşti.
– Aş vrea să pot face şi eu acelaşi lucru pentru tine.
– Aştept cu nerăbdare să se întâmple asta.
Apasă câteva taste pe panoul de control şi pe ecran apar primele secunde din genericul de început al filmului regizat de Billy Wilder. După ce micşorează
luminile în laborator şi se aşază pe canapeaua comodă din piele, îmi urează:
– Vizionare plăcută!
Asta e mica ei glumă.
Iar eu nu-i spun că am văzut deja filmul de peste opt mii de ori.
Urmărim comedia într-o atmosferă amicală, făcând mici comentarii ici şi colo.
