Întrebarea nu fusese deosebit de îngrijorătoare; Jen mă chestionează deseori cu privire la limbajul pe care îl folosesc. Asta intră în îndatoririle ei de serviciu, să-mi îmbogăţească paleta de răspunsuri. Şi totuşi, ar fi trebuit să fiu mai atent.
– Fiindcă aşa este, Jen. Dacă accesez o imagine a paletei coloristice L’Oreal…, am răspuns afişând una pe ecran lângă părul copilei, cred că poţi vedea cât de apropiate sunt.
Jen a încuviinţat şi am trecut apoi la alte subiecte de discuţie. Nu înainte însă de a-mi arunca o privire ciudată.
Jen este, categoric, ceea ce bărbaţii numesc o femeie atrăgătoare, fără a fi
splendidă în mod evident. Iubitul ei Matt, un netrebnic, i-a spus o dată că „arată
bine fără să-şi dea interesul“. Aşa ştie el să facă un compliment.
Fostul ei iubit, de fapt.
Iată cum s-au petrecut lucrurile. Am fost martor la întreaga scenă prin camera web de pe laptopul ei şi prin intermediul diverselor tablete şi telefoane mobile prezente în încăpere. (Notă tehnică: Procedez exact la fel cum procedează cei de la GCHQ în Cheltenham, cei din Langley, în Virginia, şi cei din Piaţa Lubianka din Moscova.¹ Nu e dificil dacă te pricepi la programele de computer. Şi e chiar mai simplu dacă tu însuţi eşti un program de computer.) Jen stătea în bucătărie şi scria un e-mail când Matt a venit de la serviciu. Matt e avocat şi îşi închipuie că o să devină partener într-o mare firmă de avocatură din oraş. (N-o să devină. Mă asigur eu că n-o să devină.) Matt şi-a turnat un pahar mare de vin alb şi l-a dat pe gât aproape dintr-odată.
După care a făcut o strâmbătură.
– Scuze.
Exact aşa s-a întâmplat. Dumnezeu ştie că ăsta e adevărul (aşa cum se zice).
Jen s-a încruntat, nedumerită.
– Ce scuze? Scuze pentru ce?
– N-am cum să-ţi spun chestia asta mai delicat, Jen.
Opt zile mai târziu, într-o lungă discuţie la telefon cu Rosy, Jen i-a povestit despre „senzaţia teribilă de gol“ care o cuprinsese atunci.
– Mi-am închipuit că a fost dat afară de la serviciu. Că a fost diagnosticat cu boala aia oribilă cu litera C. Sau că a decis că nu vrea să aibă copii.
– Am întâlnit pe cineva.
Tăcere. Lăsând la o parte zgomotul ca de convulsie pe care-l scoate frigiderul când şi când.
– Cum adică?
Am citit suficiente cărţi şi am văzut destule filme şi emisiuni TV ca să ştiu la ce se referise Matt. Sunt sigur că şi Jen ştia.
– Am întâlnit pe cineva. Am pe altcineva.
Pe figura lui Matt a unduit un tremurat. Nu e imposibil să-i fi venit să
izbucnească în râs.
– Pe altcineva, repetase Jen, lungind vocalele. Ce drăguţ! Ce drăguţ pentru tine!
Şi cine e? Cum îl cheamă?
Matt îşi umplea din nou paharul.
– Foarte simpatic, Jen.
– Tu chiar vorbeşti serios?
Matt îşi mişcase buzele într-un mod obraznic şi afişase ceea ce Jen numeşte „cea mai bună uitătură avocăţească seacă a lui, de cinci sute de lire pe oră“.
– Complet serios.
– Dumnezeule!
– Îmi pare rău.
– Drăcia dracului!
Matt ridicase din umeri.
– Se mai întâmplă.
– Şi aşa te desparţi tu de mine?
– Nu există un mod mai delicat, Jen.
– Şi unde ai…?
– La birou.
– Cine e? Persoana asta. Altcineva-ul ăsta.
