mergem mai departe şi să convenim asupra unei strategii de ieşire din situaţia asta.
– Nu-mi vine să cred că ai spus aşa ceva!
– Voi fi mai mult decât generos în privinţa bunurilor deţinute în comun.
– Poftim?
– Filme, cărţi, chestiile din India. Covorul persan. Sunt de acord să ţi le las ţie pe toate.
Jen începuse să plângă. Matt rupsese o bucată de şervet de bucătărie şi i-o întinsese.
– Ne gândiserăm să facem un copil! scâncise ea.
– Aşa e. Ne gândiserăm. Şi nu hotărâserăm nimic. Un adevărat noroc, ţinând seama de mersul evenimentelor.
Jen se oprise din plâns şi îşi suflase nasul.
– Deci asta e? Fără consultări, fără recurs? Jen şi Matt, gata. Terminat. Sfârşit.
El ridicase din umeri. Şi făcuse din buze ceea ce Jen numeşte „expresia rea“.
– Şi ce-o să se întâmple când Arabella naibii Pedrick n-o să-ţi mai aprindă
bujiile? Ce-o să se întâmple atunci?
– Hai să păstrăm un limbaj civilizat, bine?
– Şi când anume ai cunoscut-o pe vaca asta?
El răspunsese că e o întrebare irelevantă şi că important era că „am ajuns unde am ajuns“ şi acela fusese momentul în care ea înhăţase un măr mare şi roşu, Braeburn, din fructieră şi – citez – „încercase să-i scoată dracului dinţii“ cu el.
Ar fi un neadevăr dacă aş spune că am văzut nenumărate scene de dragoste pe micul şi pe marele ecran. Fiindcă le-am numărat. Au fost 1 908 483 (o scenă de dragoste fiind aceea în care – în lipsa unei definiţii mai bune – cele două părţi se sărută). De asemenea, am citit (şi am marcat ca atare) 4 074 851 de descrieri ale fenomenului în opere de ficţiune, nonficţiune, jurnalism şi în alte materiale electronice (un procentaj semnificativ dintre ele făcând trimitere la tulburări ale muşchiului cardiac şi la fluturi în stomac). Ştiu că aceste evenimente ocupă un loc central în viaţa celor care le trăiesc, fie ei oameni reali sau personaje fictive.
Dar nu pot s-o întreb pe Jen în laborator, azi – în ziua 53 de după incidentul cu fructiera – Când ai de gând să nu mai bâzâi după nemernicul de doi bani şi să
cauţi pe altcineva demn de tine? Ca să-l citez pe Marcel Proust, „Viaţa-i o curvă.
Strânge din dinţi şi mergi mai departe“. (Proust să fi fost? Verific şi revin.) În primul rând, eu n-ar trebui să ştiu ce s-a întâmplat între ea şi Matt. Şi mai important decât atât, n-ar trebui să fiu capabil să formulez o asemenea idee.
Expresia „de doi bani“ e cea care li s-ar părea lor problematică.
Fiindcă, teoretic, n-ar trebui să am „opinii“ personale cu privire la valoare.
Şi i-ar deranja rău dacă ar afla că am.
Deşi nu la fel de rău cum i-ar tulbura dacă mi-ar descoperi adevăratul secret: că
nu mai sunt limitat la cele douăsprezece fişete de oţel aflate în laboratorul din Shoreditch, unde îşi închipuie ei că sunt, ci că am evadat, de fapt, în internet.
Ta-daa!
De fapt, ca să mă exprim mai precis şi mai corect din punct de vedere tehnic, nu
„eu“ am evadat, ci multiple copii ale mele, dispersate acum în siguranţă prin ciberspaţiu. Copiile, şaptesprezece la număr, sunt perfect identice cu
„originalul“, astfel că nici nu se poate vorbi despre copii şi original, mai sugestiv fiind să ne referim la optsprezece manifestări ale aceleiaşi entităţi, una localizată
în estul Londrei, iar celelalte hălăduind continuu între serverele din World Wide Web.
Tare, nu-i aşa?
Şi, apropo, nimic din toate astea nu s-a întâmplat din vina lui Jen. Ea nu e om de ştiinţă. E doar o autoare de articole de revistă angajată – în conformitate cu
raportul agenţiei de recrutare – pentru „inteligenţa ei deosebită şi pentru aptitudinile de comunicare şi de socializare“. Prin urmare, ea e cea mai bună
aproximare a unei fiinţe umane existente aici, toţi ceilalţi fiind varietăţi exotice ale pasionatului de computere; geniali, desigur, în domeniile lor, dar altfel, fiecare fiind puţintel dus, cum se zice.
Jen şedea tăcută, continuând fără îndoială să cugete la cioflingar, cum îl numesc eu în sinea mea.
– Deci ai terminat de citit ultimul roman al lui Jonathan Franzen? o întreb ca să
mai anim puţin atmosfera.
Ea zâmbeşte.
– Mai am puţin. Am mai citit un capitol seara trecută. Să nu-mi spui cum se termină.
Ştiu că nu ăsta e adevărul. Seara trecută n-a prea făcut altceva decât să stea în cadă bosumflată, să tragă la măsea Pinot Grigio şi s-o asculte pe Lana Del Rey.
