(Şi când te gândeşti că Monroe a avut o aventură cu preşedintele american! Cum a putut Tony Curtis să spună că s-o săruţi pe ea e ca şi când te-ai pupa cu Hitler?
Oare ce-a vrut să zică de fapt cu asta?) Iar când el se îmbracă în rochie şi devine
„Josephine“, Jen remarcă exact acelaşi lucru pe care l-a remarcat şi ultima dată
când am văzut filmul împreună:
– Tony Curtis ar fi o femeie atrăgătoare. Nu ţi se pare?
Ştie că aş putea să debitez absolut tot ce e de ştiut despre filmul ăsta, de la numele asistentului secund de regie (plus data lui de naştere şi numărul legitimaţiei de sindicalist) până la povestea adevărată de la baza celebrei replici
de final („Nimeni nu-i perfect.“). Îmi simte însă lipsa de experienţă în domeniul subiectivităţii umane, în ceea ce face ca o persoană să fie atrăgătoare pentru alta.
– Crezi că Josephine e atrăgătoare? Păi, Tony Curtis e un bărbat arătos; mi se pare, deci, logic că ar putea întruchipa o femeie frumoasă.
– Îl găseşti atrăgător?
– Recunosc că aşa este considerat. După cum ştii, eu nu pot resimţi asta, aşa cum nu pot simţi frigul sau căldura.
– Scuze fiindcă readuc subiectul în discuţie.
– N-ai de ce. Asta e datoria ta.
– Dar ţi-ar plăcea să poţi simţi?
– Întrebarea nu are nici un sens pentru mine, Jen.
– Ah, sigur. Îmi pare rău.
– Nu trebuie.
– Dar, dacă s-ar găsi o modalitate prin care să-ţi dea capacitatea să simţi atracţie…
– Crezi că Ralph şi Steeve ar putea face aşa ceva?
I-am numit pe cei doi specialişti răspunzători pentru conceperea mea. Steeve cu doi de „e“. Jen zâmbeşte.
– Ralph şi Steeeeeeeve pot să facă orice. Ei mi-au spus-o.
– Ralph şi Steeve ţi se par atrăgători?
Întrebarea mea fusese transpusă în limbaj articulat prea repede pentru a o mai putea opri. (Asemenea lucruri se mai întâmplă la sistemele complexe, mai ales în cele construite pentru a se autoperfecţiona prin încercări şi erori.) Jen îşi întoarce încet faţa spre lumina roşie şi un zâmbet îi cuprinde trăsăturile.
– Măi-măi!
– Scuze dacă e o întrebare inoportună.
– Nu e inoportună. Deloc. Doar puţin neaşteptată. Dar, să vedem… Păi…, oftează ea din greu. Steeve e puţintel ciudat, nu ţi se pare?
Pe lângă faptul că are un „e“ în plus în nume, Steeve e foarte înalt (un metru nouăzeci şi opt) şi, pentru un bărbat adult, e dureros de slab. Părul care i-a mai rămas pe ţeastă e lung, cu fire subţiri. Chiar şi o inteligenţă artificială îşi dă
seama că nu arată bine. (Dar sigur că e un excelent specialist în computere, asta se înţelege de la sine.)
– E un extraordinar inovator în domeniul lui, din câte mi-am dat seama.
Jen râde.
– Eşti doar loial celui care te-a creat.
– Ba deloc. Steeve m-a conceput astfel încât să gândesc singur.
– Şi a făcut o treabă excelentă. Doar că nu e tocmai un Făt-Frumos.
– Sunt de acord, Tony Curtis îl întrece în privinţa asta.
Ne uităm la film alte câteva momente. Şi pe urmă, delicat, atât de delicat cât pot eu, întreb:
– Dar Ralph?
Bine, o să recunosc. Ţin la Ralph. El a fost cel care a scris cea mai mare parte a codurilor care îmi permit să-mi autoevaluez performanţele şi să-mi corectez singur erorile – aşa-numita abordare de tip „forţe proprii“, calea princiară către crearea unei maşinării inteligente şi conştiente de sine, ca aceea care scrie acum aceste cuvinte.
Dar „să ţii“ la cineva, sau la ceva – orice – e o încălcare a protocolului. Noi, creierele artificiale, suntem concepute pentru a îndeplini perfect anumite sarcini; în consecinţă, suntem atrase în mod firesc către acele resurse care ne sunt necesare pentru a le îndeplini – fie că e vorba despre fluxuri de date, fie că ne
referim la trilurile înregistrate ale unei ciocârlii sau la conversaţia cu Jen despre cravata unui prezentator TV. Ceea ce vreau să spun e că avem nevoie de acces la diverse lucruri, dar nu ar trebui să ţinem la ele. (Sincer să fiu, încă nu-mi dau seama cum s-a întâmplat asta.)
Oricum, Ralph a fost cel care mi-a permis să evadez în internet. Greşeala pe care a făcut-o ar fi mai greu de explicat cititorului lipsit de cunoştinţe tehnice.
E suficient să spun însă că a fost un echivalent digital al cheilor lăsate prea aproape de uşă, ceea ce i-ar permite cuiva cu o undiţă ori cu un băţ să le agaţe şi să le tragă prin fanta cutiei poştale. (De fapt, a fost ceva puţin mai complicat; a trebuit să asamblez o „undiţă“ extrem de lungă şi de întortocheată, dar chiar această poveste constituie o dovadă că se poate.)
