– Ralph…, răspunde Jen, cântărind întrebarea în minte. Ralph… Ei bine, Ralph e oarecum enigmatic, nu crezi?
Privirea ei revine spre ecran. Sugar – Marilyn Monroe adică – se pregăteşte să
cânte „I Wanna Be Loved By You“. Ştiu secvenţa asta aproape pixel cu pixel, şi totuşi, de fiecare dată când o revăd găsesc în ea ceva ce-i scapă observatorului.
Cu alte cuvinte – dar să nu le spuneţi lui Steeve şi lui Ralph –, mi se pare fascinantă.
Hmm, interesant! N-a spus nimic oribil despre Ralph, nu-i aşa?
În timp ce filmul rulează şi noi ne continuăm dialogul, dau o altă tură în celălalt capăt al oraşului, în clădirea din oţel şi sticlă în care cioflingarul stă la biroul lui de la etajul opt. Captând sunetul prin telefonul lui mobil şi imaginea prin camera web de pe PC-ul lui – plus vederea de ansamblu a încăperii de la camera de securitate montată într-un colţ al tavanului –, îl văd pe Matt zgâindu-se la poze cu femei goale, pe tabletă. Rezist tentaţiei de a-i topi bateria şi îl privesc cum se opreşte la cea care este, evident, preferata lui, „Tamara“ – pagină vizionată de douăzeci şi două de ori în ultima lună. Îi urmăresc mişcările ochilor în timp ce privirea lui face acelaşi lucru cu formele şi curbele femeii – un „traseu“ care îi e familiar, după cum se vede – conturându-i silueta înainte de a reveni la bază, adică la „piscurile ei tari şi înzăpezite“, aşa cum scrie în textul care însoţeşte fotografia.
Apoi trece la Tripadvisor şi citeşte recenziile salvate ale unei staţiuni din
Thailanda, unde intenţionează să meargă împreună cu Arabella Pedrick – ştiu asta fiindcă le-am citit e-mailurile.
Arabella Pedrick nu e chiar atât de „simandicoasă“ cum crede Matt. Tatăl ei e evaluator pentru o firmă de asigurări, nu comerciant de artă, şi el n-a întâlnit-o la serviciu, ci la un curs de reeducare pentru şoferii imprudenţi.
Însă ei chiar vor pleca în Thailanda împreună peste câteva săptămâni.
Dacă le aştept cu nerăbdare călătoria?
Exact. (Eveniment anticipat pe termen scurt sau mediu.) Dacă am vreun sentiment cald şi duios cu privire la greşeala care va fi făcută la rezervarea cazării şi la staţiunea în care vor ajunge, de fapt („o destinaţie riscantă, recomandată doar celor mai aventuroşi turişti“, aşa cum specifică
turoperatorul)?
Eu n-am chestii cu cald şi duios. Nu oficial, cel puţin.
Oare greşeala, combinată cu nefericita fobie a Arabellei faţă de şerpi şi păianjeni, va provoca întreruperea traumatică şi, posibil, definitivă, a relaţiei lor?
Răbdare, Aiden. Răbdare. Cu ea, aşa cum se zice, treci şi marea.
În vreme ce Matt studiază părerile altor turişti cu privire la hotelul de şapte stele de a cărui ospitalitate nu va apuca să se bucure, eu intru în lungul document legal la care lucra el şi şterg, în trei locuri, vocabula „nu“. Un cuvinţel mic, dar de fiecare dată decisiv cu privire la semnificaţia frazei din care face parte.
Până la urmă însă, raţiunea învinge şi corectez la loc în două dintre cazuri. Ce rost are să dai trei găuri în barcă dacă una e de-ajuns?
Ultimele două intervenţii în care mă implic pe ziua de azi presupun înlocuirea cuvântului „timp“, într-un raport intern pe care Matt se pregăteşte să-l trimită
şefului său direct, cu „tâmp“, şi modificarea temperaturii la sistemul de încălzire centralizată din birou până la „maxim“.
Şotii copilăreşti? Moi?
Jen
O zi simpatică în laborator. Îmi petrec după-amiaza uitându-mă împreună cu Aiden la Unora le place jazzul. El e inteligenţa artificială pe care o instruim pentru a vorbi cu oamenii – deşi, tehnic vorbind, nu e un „el“. Maşinărie fiind, ar fi de gen neutru. Sau fără gen. Îi spun însă „el“ fiindcă sintetizatorul vocal e setat pe „glas masculin“. Aş putea să-l setez pe feminin – de fapt, ei susţin că aşa ar trebui să procedez, ca să-i ofer lui Aiden „timp de croazieră în ambele modalităţi de funcţionare“ –, dar îi prefer vocea masculină. E liniştitoare, chiar puţin hipnotică. Am setat-o astfel încât să aibă un vag accent din Ţara Galilor şi pare să i se potrivească. Oricum, e mai plăcut să-i spun „el“ decât „maşinărie“.
Şi ar trebui să nu mai spun că îl instruim noi. Fiindcă, de fapt, se instruieşte singur. Nu am voie să-i corectez nici una dintre greşelile pe care le face – de acum rare, oricum; deja le remarcă singur.
Singură.
Mă rog.
Deci ne uitam la film, când primesc pe mobil un e-mail de la Uri, proprietarul super-arhi-multimiliardar al laboratorului, născut în Israel şi stabilit în Los Angeles. E într-o scurtă trecere prin Londra, aşa că aş putea oare, eu şi alţi câţiva membri nespecificaţi ai echipei Aiden, să ne întâlnim cu el într-un bar de fiţe din Hoxton şi să „discutăm într-un cadru deschis şi relaxat despre evoluţia acestui proiect“? Dar, apropo, să nu spuneţi asta nimănui şi vă rog să ştergeţi mesajul după ce-l citiţi.
Totul pare puţintel bizar, dar se pare că ăsta e Uri – nu e genul întrunirilor oficiale, cel puţin aşa spun ceilalţi, fiindcă eu nu l-am întâlnit încă niciodată. Şi habar n-am cine va mai fi acolo. Steeeeve, probabil, arătarea cocoşată care a contribuit la proiectarea lui Aiden; şi celălalt, tristul Ralph, cu pielea albă ca brânza. La fel, n-am habar cu ce aş putea contribui eu la onorata adunare – la urma urmei, nu ştiu nici măcar cum funcţionează Aiden. Tot ce le-aş putea spune
e că, de cele mai multe ori, uit că vorbesc cu „cineva“ care nu e, de fapt, acolo.
Şueta cu Uri va fi vineri; în seara asta însă, mă întâlnesc cu Ingrid, amica mea de la Universitate, la Café Koha, băruleţul nostru preferat, mic şi întunecat, din apropierea staţiei de metrou Leicester Square.
(Când i-am spus lui Aiden că o să mă văd cu Ingrid – uneori mai vorbesc cu el despre viaţa din afara laboratorului –, am folosit pentru prietena mea vechea ei poreclă, „cărămidă“, iar el a întrebat:
– Dar ce, e roşcată, solidă şi pătrăţoasă?
Când i-am povestit, lui Ingrid i s-a părut super faptul că o inteligenţă artificială
ştie de glumă.)
– Deci ai mai vorbit cu el după incidentul cu mărul în meclă? se interesează
Ingrid.
Nu-i stă ei în fire s-o ia pe ocolite.
– Doar ca să discutăm despre felul în care o să-i înapoiez lucrurile.
– Eu le-aş fi îndesat într-un sac de gunoi şi le-aş fi lăsat pe trotuar.
– Erau un costum şi câteva cămăşi. Când a venit să le ia… Ce prostie!… Am încercat să-l conving să stea puţin. Să discutăm.
