pregăteam să confirm expedierea documentelor relevante, când tânărul în cauză
a apăsat butonul „Trimite“ al unui e-mail prin care accepta o ofertă de muncă la cel mai mare spital pediatric din Noua Zeelandă.
Descurajat de eşecul proximităţii, am încercat o abordare mai rarefiată şi i-am încărcat profilul pe un site matrimonial. M-am simţit chiar mândru de câteva dintre frazele pe care le-am meşteşugit pentru „Angela“ – „Pot să fiu foarte serioasă, aşa cum la fel de bine pot fi foarte frivolă. Aş vrea să întâlnesc pe cineva capabil să fie la fel“; în plus, sunt adevărate.
Dar, Dumnezeule mare, ce răspunsuri am primit! Ce şir de zevzeci şi de rataţi –
iar ăştia erau cei care nu s-au arătat de-a dreptul vulgari sau chiar obsceni. Iată şi răspunsul meu preferat – de la Frank, ştie respectivul cine e: „Oricum, scuze dacă vorbesc ca să mă aflu în treabă. O să mă deloghez de pe site acum. Dar, dacă o să ajungi vreodată pe lângă Nuneaton, ne-am putea întâlni la un pahar de
vin şi o farfurie cu paste şi (cine ştie?), dintr-una în alta, vom vedea unde ajungem“.
Încă nu devenisem dezamăgit.
(Eu nu pot simţi dezamăgire, nu-i aşa?)
Astfel că am hotărât să fac o evaluare generală a situaţiei trecând în revistă toate conversaţiile lui Jen aflate în baza mea de date: cele cu mine, cu Rosy, cu Ing, cu Matt, cu colegii de la birou – într-un cuvânt, tot ce a vorbit ea „în prezenţa mea şi de faţă cu mine“, aşa cum se zice în sălile de judecată, plus multe altele (e-mailuri, postări pe Facebook şi pe Twitter – aţi prins ideea).
Volumul de materiale era mare, aşa că toată afacerea mi-a luat aproape o secundă.
Şi o frază mi-a sărit în ochi, una dintr-un chat cu Ing în ziua 38 de după
incidentul cu mărul în meclă. Ing o întrebase dacă îi plăcea de cineva (după cum v-aţi dat seama probabil, Ing nu e genul care să bată şaua ca să priceapă iapa).
– Păi, e un tip care umblă îmbrăcat în jachetă de stofă şi obişnuieşte să meargă la piaţa de zarzavaturi. Arată ca un intelectual francez.
– Mie îmi sună mai degrabă a Christopher Robin². Ai vorbit cu el?
– Sigur că nu.
Sâmbăta următoare, dimineaţă, am „însoţit-o“ pe Jen printre tarabele cu fructe şi legume din piaţa improvizată pe un teren de joacă. Camerele de supraveghere ale şcolii învecinate ofereau o imagine excelentă a zonei – panoramare, unghiuri vizuale, plan apropiat, tot ce vrei – şi, desigur, n-a trecut mult şi Tipul în Jachetă
de Stofă Verde şi-a făcut şi el apariţia.
Chiar avea câţiva euro în portofel – ceea ce susţinea ideea intelectualului francez –, iar lista lui de cumpărături n-o combătea nici ea: roşii de grădină, morcovi coloraţi bizar, lup de mare, o baghetă de casă, sfeclă mangold şi trei feluri de brânză (raclette, Wensleydale şi Gouda de capră, maturată).
Prin intermediul camerelor video pentru traficul rutier i-am putut urmări drumul de 3,37 kilometri până acasă, pe o străduţă laterală în Turnham Green. Nefiind deloc clar în care dintre clădiri intrase, am „răsfoit“ rapid arhivele locative ale consiliului local şi am dat peste un oarecare Olivier Descroches-Joubert, fără
îndoială un personaj pentru care ar fi putut fi inventată jacheta din stofă verde; o raită ulterioară prin toate dispozitivele înregistrate pe numele lui mi-a oferit o confirmare suplimentară. Un instantaneu stângaci, luat de pe o tabletă, al morcovilor şi sfeclei mangold puse pe raftul unui frigider, mi-a arătat că mă
aflam în apartamentul corect, iar odată ce şi-a deschis şi laptopul, iată-mă faţă în faţă (ca să zic aşa) cu omul momentului.
Jen nimerise aproape la ţanc.
Era un intelectual elveţian, nu francez, născut în Berna, specializat în studii clasice, angajat la o instituţie de învăţământ privată, locuia în Londra de patru ani şi – da!! – fiind la vârsta critică de treizeci şi patru de ani, era un membru asiduu al comunităţii de întâlniri on-line. Fără relaţii de lungă durată – patru luni cu o oarecare Noelle – şi, mai important, singur în prezent.
Nu arăta rău, cu o figură similară în proporţie de 48% cu cea a politicianului belgian Guy Verhofstadt, dacă se întâmplă să-l cunoaşteţi. Am ales o fotografie drăguţă a lui Jen din albumul camerei foto a lui Matt, am încropit la repezeală un profil şi l-am încărcat pe site-ul de întâlniri preferat al lui Olivier. (I-am folosit chiar numele real, dat fiind că o singură persoană avea să-l vadă!) În seara aceea, după ce domnul Jachetă Verde şi-a gătit o cină elaborată, cu lup de mare, morcovi şi sfeclă mangold – pot să vă spun că este un perfecţionist în bucătărie; a purtat chiar şi şorţ –, s-a aşezat într-un fotoliu, şi-a pus muzică la combină (Messiaen) şi a început să răsfoiască cele mai recente profiluri de pe site.
Abia dacă-mi puteam stăpâni emoţia – da, aţi citit bine! – în vreme ce, cu un clic încolo şi altul încoace, el se apropia inexorabil de capcana pe care i-o întinsesem.
Când în sfârşit fotografia ei a apărut pe ecran, momentul a fost pentru mine unul profund mulţumitor. Chipul lui s-a transformat complet, sprâncenele arcuindu-i-se, nările dilatându-se, chiar şi gura căscându-i-se pentru o clipă – toate astea sunt fără îndoială elocvente pentru un intelectual elveţian.
O recunoscuse din piaţă; era o certitudine atinsă (92% convingere).
Şi, exact în clipa în care degetul lui îşi începuse chinuitor de lenta urcare spre butonul ACCEPT – noi, inteligenţele artificiale (sau IA-uri, cum ni se mai spune), înregistrăm mişcările umane cam aşa cum surâde musca atunci când vede pliciul coborând, numai că mult, mult mai repede –, am şters profilul!
Muşchii maxilofaciali ai lui Olivier au intrat iarăşi în acţiune, de data aceasta într-un soi de balet al derutei şi disperării. Omul chiar a zis ceva teribil de vulgar în franceză. Dar, pentru moment, misiunea mea fusese îndeplinită.
În sâmbăta următoare, cu inima-mi (nonexistentă) bătând în pieptu-mi (aşijderea), l-am studiat pe fermecatul clasicist elveţian urmărind-o pe Jen prin piaţă, frământându-se (pot doar să bănuiesc aici) în încercarea de a găsi o modalitate de a-i atrage atenţia şi de a intra în vorbă cu ea.
Haide, domnule Jachetă Verde, l-am încurajat psihologic din culise. Nu mai fiatât de al naibii de timid! Cei temători n-au şanse să câştige dovlecelul!
A existat un moment, pot să jur, când a fost gata s-o taie la stânga printre supele organice şi carnea de porc ca să ajungă frumuşel lângă ea, la „Brânzeturi pentru Prieteni“. Dar voinţa i-a jucat o festă. Aşa cum se spune despre un cal care se sperie în faţa obstacolului – a refuzat să sară.
Netotule! aş fi vrut să-i strig. Fleaşcă de om ce eşti!
Aşa că niciodată nu vom şti ce-ar fi ieşit.
Dar, o săptămână mai târziu, a marcat.
Lângă taraba cu murături organice, kimchi şi alte variante de varză murată, în aceeaşi vestimentaţie consacrată, a manevrat astfel încât traiectoriile lor să se intersecteze.
– Scuză-mă, eşti Jennifer, da?
– Da. Bună! Îmi pare rău, dar tu cine…?
– Olivier. Ţi-am văzut profilul pe un site pe care mai intru uneori.
– Serios? Nu prea cred.
