– Jen, dacă preferi să nu…
– N-am nimic, răspund eu şi iau o înghiţitură de vin ca să pot să continui. El a zis că n-are timp. Că au bilete la teatru. Şi că în orice caz, am vorbit deja despre tot ce…
– Nu se poate, n-a zis aşa ceva!
– Ba da. Şi chiar a adăugat: „Asta e situaţia“.
– Dumnezeule! Total idiot!
– Lucrul care nu-mi iese din minte, gândul la care tot revin ca un câine la propria vomă… e că părea să plutim înainte atât de bine!
– Să plutiţi?
– Mare calmă, fără nori de furtună.
– Deşi cu ceva calm plat în zona sexului.
– Eram deja împreună de doi ani, Ing. După doi ani, n-o mai faci ca iepurii. Vrei să zici că tu şi Rupert…?
– Nu. Nu, sigur că nu. Dar avem escapade de weekend. Pe la hoteluri pitoreşti la ţară. Pe la castele şi aşa mai departe… Chiar şi la o moară o dată. Foarte romantic.
Nu sunt sigură că vreau să aflu ceea ce avocaţii numesc „detalii mai concrete şi precise“, aşa că întreb:
– Ţie chiar ţi-a plăcut vreodată de Matt?
– Sinceră să fiu, nu. Ochii ăia… Privirea aia a lui, crudă şi imperială.
– La început mi se părea că denotă stăpânire de sine.
Râsete uşoare.
– Era un rahat cu moţ, Jen!
– Şi ce spune asta despre mine, dacă am stat atâta timp cu el?
– Despre tine? Că ajunseseşi, probabil, la o vârstă dificilă. Mările erau calme, ţi s-a părut că el ar putea fi numai bun ca partener la drum lung. Fără să stai să te gândeşti însă ce anume îţi plăcea, de fapt, la el. Ştii, dacă priveşti lucrurile din unghiul corect, Matt chiar ţi-a făcut o favoare.
– Mie nu mi se pare.
– Ba da, ţi-a făcut. Fiindcă atâta timp cât erai cu el, nu aveai cum să întâlneşti persoana potrivită pentru tine.
– El a găsit pe cineva.
– Bărbaţii sunt nişte măgari, Jen. Chiar şi Rupert.
– Dar Rupert n-ar…
– Nu, aşa e. Dar să-ţi mai fugă privirea spre alte femei e-n regulă, e chiar sănătos. Aşa cum zice Rupert mereu, dacă ţii regim, nu înseamnă că nu poţi să te uiţi la ce-i în meniu.
– Deşi, dacă ar…
– Dacă ar lua chiar şi o îmbucătură mică, i-aş stâlci bijuteriile de familie.
Râsete. Şi câte o porţie nouă de Sauvignon blanc chilian în paharele noastre.
– Ştii de cine ai tu nevoie, Jen?
– De cine?
– De cineva matur. Pe la patruzeci şi ceva de ani. Poate patruzeci şi cinci. Poate cineva care a mai fost căsătorit şi a dat-o în bară. O pasăre rănită, ceva. Şi care să
aibă sânge în vene, nu apă chioară.
– Ooh, îmi place cum sună! Cum îl cheamă?
– Habar n-am. Douglas?
– Douglas?!
– Are un zâmbet trist. Şi braţe frumoase. Îşi lucrează singur mobila şi poate are copii şi un cocoşel vioi ca o zvârlugă.
– Ingrid!
– Ce e?
– Cred că te-a auzit chelnerul.
Când ajung acasă, găsesc un mesaj pe Facebook de la Rosy. E un moment potrivit ca să vorbim – la mine e aproape noapte, la ea e încă după-amiază –, aşa că scriu repede un răspuns. Îi povestesc despre cum mi-am petrecut seara, fiindcă întotdeauna îi place să mai afle poveşti din Bătrâna Londră Veselă, aşa
