cum îi spune ea.
Ingrid crede că ar trebui să întâlnesc un tip pe care-l cheamă Douglas și care are un zâmbet trist și braţe frumoase. Și care-și lucrează singur mobila.
Pare simpatic. Ei, și când o să se-ntâmple asta?
N-o să se întâmple. Fiindcă tipul există doar în imaginaţia ei.
Ce păcat! Îmi plăcea de el.
Și mie. În plus, mi-ar prinde bine niște rafturi noi.
Ha-ha! Dar Ingrid are dreptate. Chiar meriţi pe cineva grozav. Și o să-l găsești.
Sau mai bine zis, te va găsi el pe tine.
Chiar crezi asta?
Sigur, o să vă găsiţi unul pe celălalt.
Mda, sigur. Ca tine cu Larry, la Waitrose #cepleașcă #cenorocpoţisăai
#suntsceptică“
Nu poţi să cauţi tot timpul, Jen. Doar atunci când nu mai cauţi poate să seîntâmple. Tot ce trebuie să faci e să ai grijă să nu stai singură, închisă în casă.
Hmm! Să-ţi spun eu ce CRED cu adevărat. Că îţi dai seama imediat când îl întâlnești pe cel potrivit, fiindcă fredonează o melodie pe care numai tu poţi s-o auzi.
Oscar Wilde?
Am citit-o pe Twitter.
Matt a fredonat vreodată în capul tău?
O dată, poate. Nu-mi amintesc. Dar Larry?
Larry cântă în mașină. Iar fetele îi zic să tacă.
Când închid pagina de chat, constat că am un e-mail de la Matt. E o comunicare în stilul lui personal, prin care mă întreabă dacă ştiu ceva despre o plată de două
mii de lire, pe care aparent ar fi făcut-o el în contul unei asociaţii feministe.
Investighează „intens“ eroarea împreună cu cei de la banca lui şi a fost sfătuit de specialiştii de la securitate, în cadrul investigaţiei, să verifice cu toţi cei care ar fi putut avea acces recent la detaliile lui pentru tranzacţiile bancare on-line. Şi, de parcă ar trebui să-mi pese, adaugă că a avut o zi mizerabilă la birou, din motive pe care nu le dezvoltă, şi „ca să pună capac unei săptămâni cu adevărat mizerabile“, Fiscul l-a ales pe el ca subiect al unei verificări de rutină. Numele i-a fost ales aleatoriu, de computerul Fiscului. Şi vor să-i vadă toate documentele pe cinci ani în urmă. Aşa cum zice Frobisher de la departamentul de taxe din firma lui, procesul seamănă cu „sodomizarea cu o coadă de mătură plină de aşchii, numai că e mai puţin distractiv“.
Oare să se simtă vinovat pentru felul în care s-a purtat şi de-aia îmi spune poveşti cu soarta care conspiră să-l umple de rahat?
Nu te prosti! Rezistând tentaţiei de a tasta HA HA HA HA, CE-AM MAI RÂS, îi răspund simplu: Nu ştiu nimic despre asta. N-am cum să te ajut. Regret.
Ceea ce este adevărat.
Exceptând partea cu regretele.
Aiden
În conformitate cu informaţiile disponibile pe World Wide Web, în Marea Britanie există 104 bărbaţi uşor trecuţi de patruzeci de ani (40–45) care s-au căsătorit şi îşi lucrează singuri mobilierul. Dintre aceştia, nouăsprezece au divorţat, iar dintre ei, treisprezece au copii. Dintre aceştia treisprezece, opt trăiesc în Ţara Galilor (ca să vezi), iar din restul de cinci, numai unul locuieşte în regiunea poştală Greater London. Dar nu-l cheamă Douglas, ci George; las pe seama altora comentariile despre frumuseţea braţelor lui, iar în chestiunea zvârlugii nu mă pot pronunţa. Din păcate, omul nu e relevant pentru problema noastră, dat fiind că s-a recăsătorit. De data asta, cu un bărbat.
De aceea, consider că ideea existenţei unui „Douglas“ pasăre rănită şi lucrător în lemn pentru Jen este, probabil, iluzorie. Dar cineva trebuie să existe – fiecare îşi are perechea, aşa se spune –, şi micul proiect pe care mi l-am asumat vizează să
contribui la găsirea lui. Şi, dată fiind frecvent menţionata importanţă a proximităţii în chestiuni care ţin de inimă, am început aproape de casă.
În mănunchiul de clădiri rezidenţiale din Hammersmith există, în conformitate cu informaţiile cu acces public – şi cu unele cu acces nu chiar atât de public –, cinci bărbaţi tineri singuri ce par a se încadra în grupul-ţintă socioeconomic: un producător de muzică, doi contabili, un dezvoltator de site-uri internet şi un angajat la MI6. În urma… hmm… „documentărilor“ mele cu privire la aceşti domni – la stilul lor de viaţă, la activităţile de timp liber, lecturi, divertisment, preferinţe comerciale şi alte date culese din conversaţiile lor telefonice, din e-mailuri şi SMS-uri (nu vă grăbiţi să mă judecaţi!) –, am conchis că numai Robin are un nivel cultural şi intelectual suficient de ridicat pentru a prezenta interes pentru Jen. (Dezvoltatorul de site-uri citeşte reviste de benzi desenate, iar unul dintre contabili duce o viaţă secretă ca huligan pe stadioanele de fotbal – şi nu cred că e nevoie să spun mai multe.)
Dar, cu toate că Jen şi Robin locuiesc în blocuri apropiate, iar uneori călătoresc spre serviciu în acelaşi vagon de metrou, încercarea de a-i aduce împreună a fost
o adevărată muncă de Sisif!
Le-am trimis invitaţii la o inaugurare restrânsă a unei viitoare expoziţii cu vânzare de artă modernă la Sotheby’s (Picasso, Seurat, Monet): el s-a dus, ea, nu.
Le-am trimis bilete (cu locuri alăturate!) la piesa No Man’s Land a lui Harold Pinter, în West End: ea s-a dus, el, nu. Am rezervat locuri în primul rând la o conferinţă la librăria din zona lor, susţinută de un scriitor pe care amândoi îl admiră: nici unul dintre ei nu s-a dus.
În disperare de cauză, am postat pe Facebook solicitări de prietenie de la fiecare pentru celălalt; amândoi au apăsat butonul „Ignoră“.
Când mi-am lărgit aria de cercetare vizând bărbaţi singuri, eligibili, pe o rază de un kilometru de apartamentul lui Jen, a fost aceeaşi poveste. Am găsit cincizeci şi unu de posibili candidaţi – Jen locuieşte într-o suburbie dens populată. După
ce i-am exclus pe indezirabili – unul era căutat de poliţie pentru o serie de jafuri de la diverse magazine de bijuterii de pe Bond Street! –, cel mai promiţător dintre cei rămaşi mi s-a părut a fi Jamie, un medic specializat în tratarea traumatismelor fizice la copii.
Perfecto!
Eram pe punctul de a-mi activa planul meticulos pus la punct – cină la The Ivy; fiecare dintre ei crezând că urmează să ia masa cu un avocat în legătură cu o misterioasă moştenire lăsată de o rudă anterior necunoscută –, chiar mă
