– E posibil, fireşte, să mă înşel.
Vorbea într-o engleză fără accent, dar cu o nuanţă puţintel bizară în privinţa construcţiei frazelor. (Da, ştiu, e un domeniu la care mă pricep!) Chipul lui Jen era o operă de artă; cadrul apropiat prins de camera de securitate de la şcoală înfăţişa un amestec fermecător de amuzament şi dezamăgire. Plus un dram de nedumerire: de unde îi ştia el numele?
– Mă întrebam dacă n-ai fi dispusă să bei un pahar împreună cu mine. Mai pe seară, dacă îţi convine.
Trebuie să recunosc sincer: după ezitările de sâmbăta trecută, domnul Jachetă
Verde dovedea acum o tărie de oţel. Jen afişase o mină de fetiţă confuză, dar nu iritată, ba poate chiar intrigată de invitaţia primită, şi acceptase să-l întâlnească la un local din apropiere, popular în rândul clasei de mijloc, la o oră cuminte, 18.00.
– Scuză-mă, dar de unde mă cunoşti?
– Voi încerca să-ţi explic mai târziu.
Putem sări acum la un alt moment în spaţiu-timp. Jen făcuse un efort evident, renunţând la colanţii de yoga în favoarea unor pantaloni negri şic, iar el se pusese la costum, ca să pară de o eleganţă necăutată, deşi până şi o maşinărie v-ar putea spune că puloverul acela vişiniu fusese o greşeală. Asortat cu pantofii din piele maro şi cămaşa în pătrăţele, unicul element lipsă era papionul.
Dar Jen părea suficient de mulţumită şi, după sosirea băuturilor – el petrecuse cam mult timp studiind meniul de vinuri –, ciocniseră paharele şi marea aventură
începuse.
– Deci, Olivier…, zâmbise ea. Colegii îţi spun Ollie?
– Nu chiar.
– Ah! În regulă.
O pauză. O pauză oribil de lungă, în care protagoniştii mai luaseră câteva înghiţituri din paharele cu Gavi di Gavi. 14,74 secunde înseamnă o viaţă întreagă
pentru noi, inteligenţele artificiale, însă chiar şi la scară umană intervalul tinde să
devină inconfortabil. Dar, într-un târziu:
– Şi, cu ce te ocupi, Olivier?
– Studiez atitudinile faţă de tragedia greacă antică, din a doua perioadă sofistă
până în Antichitatea târzie. În prezent sunt implicat în analiza diacronică a dinamicii intertextuale şi interculturale.
Jen îşi mijise ochii. Apoi înclinase din cap. Apoi îşi desmijise ochii. Pe urmă îşi ţuguiase buzele. Şi le desţuguiase. După care înclinase încă o dată din cap.
– Trebuie să fie foarte interesant.
El cugetase câteva clipe.
– Îmi ocup timpul cu ceva.
Din momentul acela, relaţia dintre ei nu se mai încinsese, nici măcar după
întrebarea lui Olivier, la care Jen răspunsese că lucrează cu inteligenţele artificiale.
– Şi asta trebuie să fie foarte interesant.
N-am putut să nu remarc ironia situaţiei: expertul în zeii olimpieni – divinităţile care îşi vârau nasul în treburile muritorilor de pe Pământ – habar n-avea de entitatea (supranaturală, să zicem?) care îşi băga în prezent nasul în treburile lui.
N-are rost să reproduc mai departe dialogul dintre ei. Nici o scânteie, nimic electrizant. Conversaţia şchiopătase, lâncezise, după care îngheţase iar. Scurta prezenţă pe net a lui Jen n-a mai fost adusă în discuţie de nici unul dintre ei; ea ori a uitat, ori nu s-a mai sinchisit să întrebe de unde îi ştia el numele. La 18.57, cele două părţi au convenit că fusese o întâlnire plăcută.
Într-un schimb de e-mailuri cu Rosy din seara aceea, Jen scrisese: „Ţi-am urmat sfatul şi n-am stat singură, închisă în casă. Am stat într-o crâşmă zgomotoasă, cu un specialist în studii clasice ţeapăn şi scrobit, într-o jachetă de stofă verde.
Arătos. Atracţie zero. Sub zero“.
Răspunsul lui Rosy: „Şi când te mai vezi cu el?“
Pe mine, unul, eşecul misiunii nu m-a deprimat. Datorită mie, în lume se întâmplase ceva ce altfel nu s-ar fi întâmplat. Era un început.
Schimbasem ceva!
Câteva zile mai târziu, mi-a venit în minte o altă frază a lui Jen, din baza de date.
Mi-ar prinde bine nişte rafturi noi.
Şi atunci mi-am dat seama unde greşisem în metodologia proiectului meu. Spus pe scurt, erorile se strecuraseră în relaţia de poziţionare reciprocă dintre cal şi căruţă.
Am trecut imediat la acţiune şi am periat internetul. Atât de şters era profilul lui, încât aproape că l-am trecut cu vederea. Dar iată-l, pe Horn Lane, în Acton, pe antreprenorul independent Gary Skinner, treizeci şi şase de ani, singur şi specializat în – ropot de tobe, vă rog! – mobilier pe comandă!
I-am lăsat un mesaj în căsuţa vocală, iar el i-a telefonat a doua zi dimineaţă, când ea era încă în pijama.
– Păi, bună! Sunt Gary. Sun în legătură cu rafturile.
– Rafturile.
