– Alo? a rostit ea ducându-şi iPhone-ul la ureche.
– Bună, Toby sunt, a declamat el în al lui.
A fost un deliciu să văd expresia aşternută pe cele două chipuri tinere în vreme ce fisa le cădea încet, realizând că vorbeau unul cu celălalt. La fel de neaşteptată
(şi de fermecătoare) a fost senzaţia de… ei bine, de reuşită pe care o simţeam cuprinzându-mă. Încă o dată izbutisem să deturnez un eveniment din lumea reală
în direcţia dorită de mine (mai precis, să-i găsesc lui Jen un tip de treabă, şi nu un marţafoi patentat).
– Cu cine vorbesc, vă rog? a întrebat ea.
– Cred că s-a format numărul din greşeală, a replicat el.
Şi au făcut câte un pas mai aproape unul de altul, cu telefoanele încă la ureche.
Iar o clipă mai târziu, odată cu un anunţ la difuzoarele magazinului – „Un angajat de la curăţenie să se prezinte la casa 5, vă rog“ –, toate incertitudinile li s-au spulberat.
– Te cunosc de undeva? s-a interesat ea.
– Păi, s-ar putea să mă fi văzut în ultimul film cu James Bond. Eu eram Trecătorul Uimit Numărul Doi. Am jucat în episodul de Crăciun din EastEnders.
Şi în reclama la asigurări de locuinţe care se difuzează acum peste tot; eu sunt cel cu figură neajutorată din bucătăria inundată.
Şi aici, binecuvântată fie inima lui, a afişat o mutră disperată – mutra proprietarului stresat, al cărui rezervor de apă tocmai s-a revărsat.
Iar ea a râs!
Toby ăsta ştia să se mişte repede: a făcut încă un pas spre ea.
– Eu sunt Toby.
– Jen.
– Îmi pare bine să te cunosc, Jen. Uite, dacă tot s-a întâmplat un lucru atât de bizar…
– Dar ce s-a întâmplat, de fapt? Cum se pot apela singure două mobile?
Fără îndoială, actorul nostru a absolvit cu brio cursul de mutre caraghioase, fiindcă a afişat încă o expresie ilară, una care amintea de inefabilul mister care constituie esenţa fiinţei umane. Dacă aş fi avut mâini, aş fi bătut din ele, în chip de aplauze sonore.
– Cum toată chestia asta a fost teribil de ciudată, ce-ai zice de un pahar împreună? Am o oră liberă înainte să mă întâlnesc cu cineva pentru un spectacol cu un singur actor despre viaţa gemenilor Winklevoss… Ăia care l-au dat în judecată pe Zuckerberg în legătură cu Facebookul? Ar fi trebuit să fie un spectacol cu doi actori, dar nu le-a ajuns bugetul. Crezi că lumea ar plăti ca să
vadă aşa ceva?
– Păi…
– Ştiu. E ridicol. Dar tipul mi-e amic vechi. Deci… intrăm alături pentru una mică?
– Cu tot cu cumpărături?
– Ei, eu, unul, nu le pun înapoi pe raft!
Mi-am zis că e tare amuzant acest Toby Waters – pe numele lui adevărat Daryl Arthur Facey – şi aş fi fost dispus să-i ascult glumele de spectacol o seară
întreagă. Mă simt atras de poveştile scenei şi ale ecranului; tipii teatrali, cu micile lor ticuri şi trucuri isteţe, mă fascinează.
Una dintre preferatele mele îl priveşte pe marele actor australian Barry Humphries, al cărui personaj, Dame Edna Everage, a triumfat pe scena de la Royal Theatre Drury Lane în anii ’80. Într-o seară, spre finalul spectacolului,
când Dame Edna îşi azvârlea ca de obicei buchetul de gladiole către toate colţurile sălii – aruncând cu rever, că poate ajunge până la balcon –, ţinteşte cu un fir spre cea mai de sus lojă din lateralul scenei. Ocupantul acesteia se ridică
de pe scaun ca să prindă floarea, dar, întinzându-se prea mult, îşi pierde echilibrul şi cade peste margine. Două mii de spectatori îşi ţin răsuflarea – unii se ridică în picioare – în clipa în care însoţitoarea lui izbuteşte să-l prindă de picioare, astfel că bietul om atârnă cu capul în jos, deasupra hăului.
Sala devine un vulcan – o cădere de la înălţimea aceea ar fi cutremurătoare, dacă
nu chiar fatală – până când, unul câte unul, spectatorii îşi întorc privirile spre Dame Edna, care stă perfect calmă pe scenă, cu faţa toată numai zâmbet.
Îngrijorarea se transformă în ilaritate, iar aceasta cuprinde treptat toată sala, când
„spectatorul“ e ridicat înapoi, în siguranţă. Unii dintre cei prezenţi au declarat că
a fost cea mai reuşită coup de théâtre pe care au văzut-o vreodată. Iar când mulţimea s-a liniştit suficient, Dame Edna şi-a rostit replica ucigătoare:
– Nu-i aşa c-ar fi superb, iepuraşilor, dacă chestia asta s-ar întâmpla în fiecare seară?!
Dar acum, în holul unui hotelaş convenabil situat, The Salutation, povestea cu care Toby o tratariseşte pe Jen nu e la fel de legendară – dat fiind că are ca subiect explozia unui bec într-un studio TV din Elstree –, dar, dacă voi aţi fi fost acolo (Toby fusese!), iar el s-ar fi pregătit să-şi lanseze replica – „Un taxi pentru Phil?“ –, bufnetul becului exact în clipa aceea v-ar fi stârnit râsul fiindcă…
Mă rog, nu contează de ce.
Iar Jen nu e deloc amuzată.
