– Fiindcă are încărcate o sumedenie de materiale umoristice.
– Mie nu-mi lasă impresia asta. Nu debitează pur şi simplu vreo replică veche din Seinfeld sau ceva asemănător. Pare să fie ceva… nu ştiu cum să zic…
spontan.
Ralph schiţează o grimasă.
– Crezi cumva că ar trebui să facă stand-up comedy?
Nu pot să mă stăpânesc şi izbucnesc în râs.
– Unde naiba sunt ceilalţi, Ralph? Cred c-ar fi cazul să-mi mai iei ceva de băut.
În clipa aia se întâmplă un lucru tare ciudat. De fapt, două lucruri.
Mobilul meu şi iPad-ul lui fac ping simultan. Un moment mai târziu, o chelneriţă
apare lângă noi, cu o tavă pe care se află două pahare şi o sticlă de şampanie într-o frapieră.
– Oameni buni, asta e pentru voi. Cu complimente din partea cuiva pe care-l cheamă… Uri?
Eu şi Ralph ne uităm unul la altul cu expresia aceea care în toate limbile înseamnă „Ce mama dracului?“.
Dar, în clipa în care ne citim e-mailurile, misterul e soluţionat. Sunt de la asistenta personală a lui Uri. Se pare că şeful nostru n-a mai ieşit de pe aeroportul Heathrow, fiind nevoit să zboare direct spre Frankfurt pentru cina cu investitorii. Ne trimite sincerele lui scuze şi a aranjat astfel încât o sumă de 150
de lire sterline să fie virată în contul barului pentru ca noi să ne „distrăm în mod responsabil“. (Asta e mica lui glumă, îmi închipui.) Ralph însă e nedumerit.
– De unde ai ştiut la cine să vii? o întreabă pe chelneriţă.
– Păi…, un tip în negru? Cu o parteneră drăguţă, şi ea în negru?
– Dar aşa sunt cam trei sferturi dintre cei de aici! ripostez eu.
– Aşezaţi pe canapeaua Philippe Starck? replică ea. Sub oglinda aflată vizavi de Tamara de Lempicka?
Şi eu, şi Ralph suntem puţin năuci.
– Cum ar fi putut asistenta lui personală să ştie toate astea?
– Ei, eu trebuie să-mi văd de treabă. Savuraţi şampania! ne îndeamnă chelneriţa.
– De fapt, eu nu prea beau alcool, spune Ralph.
Dar ciocnim paharele, iar el reuşeşte să ia o înghiţitură, şi îmi dau seama că
acidul i-a dat pe nas, fiindcă i s-au umezit ochii.
– N-aş crede că Steeve o să mai apară, bâiguie apoi. Adică Steeeeeeeeeve.
Şi rânjeşte. Cam ca o maimuţă.
Naiba să mă ia! Mirabile dictu, aşa cum se zice în romanele fandosite. Tipul ăsta devine un adevărat Oscar Wilde!
Pentru cineva care nu obişnuieşte să bea, Ralph a început să tragă la măsea ca un băutor învederat. Cam pe la jumătatea celei de-a doua sticle, turuie de zor despre
„reţele neurale“ şi „ierarhii corticale recursive“, drept care pe mine m-a pierdut de mult. Dar e-n regulă să stau aici, agreabil cherchelită, în semiobscuritatea cotlonului ăstuia plin de IT-işti hipsteri şi indivizi trendy, unde nimeni n-o să-mi spună Asta e situaţia cu o grimasă răutăcioasă în colţul gurii. Şi, după câteva pahare, nici măcar n-arată rău, cu figura asta a lui, aflată pe teritoriul bizar dintre à la Byron şi à la faţă de bidon.
– Ralph! îl întrerup o idee mai sonor decât intenţionasem, iar el se uită la mine, puţintel mirat. Ralph, destul cu turuiala asta tehnică! M-ai pierdut încă de la cipurile necromorfi-nu-ştiu-cum…
– Cipurile neuromorfice.
– Povesteşte-mi despre tine.
– Păi… Bine. Ce-ai vrea să ştii?
De-adevăratelea?
Nimic.
Dar, dacă tot am ajuns aici – şi dacă asta-i situaţia! –, iar şampania curge la fel de bine, lansez întrebarea:
– Eşti însurat?
Nici nu puteam găsi un moment mai nepotrivit. Ralph tocmai se pregătea să
înghită când am scos eu perla. Drept care s-a produs un fel de explozie. Moet-ul îi iese efectiv pe nas. Oamenii din jur se întorc să se uite.
– Oh, Doamne, scuze! Am dat pe tine?
