E momentul în care mă pregătesc să-i urez noapte bună, dar el se prelinge într-un rond de flori şi mă imploră să-l ajut să urce la etajul al paisprezecelea.
Apartamentul este exact aşa cum mi l-am imaginat. O cavernă fără personalitate, doldora de laptopuri, hard diskuri, monitoare şi cutii de pizza. Doar o fotografie înrămată, pe un raft. Elaine.
Ralph se împleticeşte până în baie. Aud apa curgând. Mă prăbuşesc pe canapea
şi, deoarece camera se roteşte, închid ochii.
Când îi deschid din nou, e frig, şi întuneric, şi… La naiba, e patru dimineaţa şi am îngheţat bocnă. Probabil că s-a oprit căldura. Urmez zgomotul de sforăit până
într-un dormitor învăluit în beznă. Sunt pur şi simplu prea istovită ca să-mi mai pese, aşa că ies din rochiţa neagră, trag cuvertura într-o parte şi mă prăbuşesc pe pat.
Un mârâit se ridică dinspre tânărul Abelard⁵.
– Dormi mai departe, Ralph. N-am de gând să mă culc cu tine. Mă culc doar lângă tine.
Un braţ se trânteşte pe şoldul meu, iar eu îl împing într-o parte.
– Ralph! Cuminte, băiatu’! Culcă-te şi dormi.
– Cu’că-te ji dormi, mormăie el. Bună idee!
Linişte apoi. Undeva, departe în oraş, răsună o sirenă. Undeva, în noaptea asta, Matt şi Arabella Pedrick dorm unul lângă altul. Azi e sâmbătă. Nu am nici un plan pentru weekend.
– Jen?
– Da, Ralph.
– Dormi?
– Da, dorm.
– Voiam să-ţi spun că-mi pare rău. Eu nu beau de obicei.
– Îmi dau seama. Nu-ţi mai face griji.
– Mulţumesc.
Linişte din nou. Pe sub pleoapele închise îmi trec frânturi din seara asta ridicolă.
Ralph căpătând culoarea marmurei. Ralph prăvălit în rondul de flori ca o
marionetă cu sforile rupte. Răsuflarea cuiva devine mai lentă. A mea sau a lui?
– Jen, pot să te întreb ceva?
– Bine. Numai dacă-i scurt.
– Vrei să mă pupi?
– Poftim?
– M-ar ajuta să adorm. Sincer.
– Ralph…
– Nu fac pe deşteptul. Dar ar avea un efect asupra creierului meu. I-ar semnala că e-n regulă să oprească motoarele.
– Pârţ cu scârţ, Ralph!
– Doar atât. Nimic altceva.
– Nu fi ridicol! Noapte bună.
Tăcere. Răsuflări. Simt că mă ia somnul, când conversaţia cu chelneriţa îmi revine în minte. Un tip în negru? Cu o parteneră drăguţă, şi ea în negru? Aşezaţi pe canapeaua Philippe Starck? Sub oglinda aflată vizavi de Tamara de Lempicka? De unde a ştiut asistenta personală a lui Uri toate astea?
– Jen?
– Ce?
– Te rog! şopteşte el.
– Doamne, Dumnezeule! Asta e tehnica ta, Ralph? O dai în paralizie şi pe urmă
treci la treabă în haosul grotesc care urmează?
El râde uşor.
– Daa. Adică, nu. De fapt, asta e prima dată.
