Sunt destul de încrezător – în proporţie de 88% – că până la urmă n-au preacurvit. Într-o carte sau într-un film, am şti cu certitudine, n-ar exista nici un dram de ambiguitate deranjantă. Din dormitor erau disponibile numai informaţiile audio şi nimic din ceea ce s-a întâmplat între ei noaptea sau a doua zi dimineaţă nu sugerează vreo uniune sexuală, deşi recunosc că experienţa mea în domeniu privind persoane „reale“, în „lumea reală“, este, prin firea lucrurilor, limitată.
Dar planul s-a dovedit a fi mai bun decât îndrăznisem să sper. Aşa cum bine se ştie în cercurile militare, nici un plan nu rezistă la primul contact cu inamicul.
Când să plece de la Ralph, Jen spune:
– Îţi mulţumesc pentru o seară interesantă.
– Când pot să te mai văd? întreabă el.
– Luni, Ralph. La zece dimineaţa. Lucrăm în acelaşi loc, îţi aminteşti?
– Ah, da. Off!
Din maşina chemată prin Uber, Jen îi trimite lui Ingrid un mesaj: Cumplit! M-am trezit în patul unui tip, cu o mahmureală suficient de mare ca s-o tragi în poză.
Nu-l cheamă Douglas, nu-şi lucrează singur mobilierul şi nu fredonează vreo melodie pe care numai eu pot s-o aud. Împuşcă-mă acum!
Răspunsul lui Ingrid vine aproape instantaneu. Cocoşel ca zvârluga?
În vreme ce Jen compune o replică, Ingrid tastează din nou: Ca balena? Sau calmarul uriaş?
Fără creaturi marine. Doar un tip de la muncă, trist, dar nu completneatrăgător. Pupătură la beţie, total inadecvată. Nu mai beau niciodată. Cum s-a întâmplat aşa ceva?
Între timp, la etajul al paisprezecelea, dintr-un iPod pus pe difuzor se revarsă
acordurile din „Somewhere Only We Know“, a lui Keane. Coroborând datele GSM de la mobilul său cu interesantele frânturi de imagine surprinse de un laptop pe jumătate închis, aş spune că Ralph – iar asta e o premieră – dansează
de colo colo prin apartamentul lui.
Să nu spuneţi nimănui, dar Jen şi Ralph sunt două dintre persoanele mele favorite.
(Maşinăriile n-ar trebui să aibă favoriţi. Să nu mă întrebaţi cum de s-a întâmplat asta.)
DOI
Aisling
Tom are o înfăţişare de poet şi, într-o oarecare măsură, suflet de poet, dar şi-a folosit talentele pentru a vinde produse de curăţat toaleta şi biscuiţi aperitiv.
Aşa cum el însuşi spune, e copleşit de succes, dar îi lipseşte mulţumirea interioară.
În seara asta îl vedem întins pe canapea, povestindu-i lui Victor cum i-a decurs ziua. În ultima vreme obişnuieşte să procedeze aşa, cu paharul de bourbon ţinut în echilibru pe piept şi cu privirea focalizată undeva în apropiere – pe Jupiter, să
spunem. Tom e de părere că acest lucru are efect terapeutic, mai ales dacă – aşa cum se întâmplă în acest caz – n-a mai vorbit cu nici o fiinţă umană în timpul scurs de la micul dejun.
– Tocmai l-am văzut în drumul meu pe chinezul bătrân. Era o imagine frumoasă, cu ultimele raze ale soarelui strecurându-se printre copaci. Stătea în grădină şi făcea tai chi, cu un braţ întins de parcă ar fi chemat un taxi.
Victor a mai auzit poveşti despre domnul chinez. Îşi schimbă poziţia picioarelor, aşezându-se mai confortabil.
– Deci merg pe drum pe lângă casa lui – care e pe colţ, aşa cum ştii –, iar el îşi roteşte probabil corpul încet, ca să păstreze exact acelaşi unghi faţă de mine, fiindcă, din punctul meu de vedere, pare bidimensional; ca una dintre picturile acelea în care privirea personajului te urmăreşte când te mişti.
Vocea lui Tom se stinge, iar paharul greu de cristal se ridică şi coboară odată cu pieptul lui. Ca orice bun psihoterapeut, Victor lasă liniştea să se adâncească, deşi aici nu e niciodată linişte deplină. Câinii din zonă îşi trimit mesaje lătrate; de pe autostradă se aude când şi când şuierul unei maşini; prin ferestrele deschise răzbate susurul slab al pârâului din marginea pădurii.
– Omul se joacă cu mine. E un joc. Sau poate că ne jucăm amândoi, unul cu
altul. Ori poate că tipul nici nu e acolo. Poate că o să aflu la un moment dat că în casa aia a fost asasinat un chinez bătrân. Sau un chinez tânăr. Unul dintr-o pereche de gemeni. Iar bătrânul e fratele lui. Sau că e portretul decupat în carton al unui chinez bătrân.
Tom ia o înghiţitură încurajatoare din paharul cu Maker’s Mark.
– Oare ce ar scoate Stephen King din povestea asta?
Tom e scriitor. Adică scrie. Momentan se războieşte cu intriga viitorului său roman de debut – după ce a decis în ce gen să-l încadreze. Şi, conştient fiind că
subiectul chinezului rotitor nu e cea mai senzaţională poveste scrisă vreodată, mă
bucur că cel puţin nu trăncăne despre amărâta lui de căsnicie!
Fostă căsnicie.
Vreme de câteva luni, singurul lucru despre care putea vorbi cu Victor a fost lenta dezintegrare a acesteia. Cum distanţarea treptată a lui Harriet amintea de un lac evaporându-se. „Imperceptibil în timp ce se petrece, dar într-o zi te pomeneşti că toţi peştii au murit.“
Îi plăcea metafora asta, pe care a inclus-o în viitorul roman, pentru a o scoate apoi câteva zile mai târziu. După care a inclus-o la loc.
Dar Tom pare să fi trecut acum de o cotitură, şi nu vorbesc doar despre cea de lângă casa domnului Au. În general, e mai puţin predispus la posomoreală, la bălăcirea în resturile relaţiei lui eşuate, focalizându-se mai intens pe „noua lui viaţă în Lumea Nouă“, ca să redau expresia pe care o foloseşte el când vorbeşte cu prietenii rămaşi în Marea Britanie.
Trupul înalt şi zvelt al lui Tom, încă îmbrăcat în echipamentul de alergare, ocupă
toată canapeaua galbenă. Aţi zice că e arătos? Are faţa prelungă, cu trăsăturile parcă dăltuite, iar ochii îi sunt cu 6,08% mai depărtaţi (unul de celălalt) decât media din domeniu. Deseori în aceşti ochi scânteiază trăsături pozitive ca umor, căldură, maliţiozitate şi inteligenţă, dar alteori predomină atitudini mai sumbre, ca dezamăgire, descurajare sau chiar disperare.
