de preluare a agenţiei de publicitate londoneze pe care o deţinea în coproprietate, astfel că se poate spune că s-a pensionat. Acum duce o viaţă de superbă
trândăvie într-o veche casă colonială din New England – care are o parte originală, datând de la 1776 – în zona de dealuri de dincolo de pitoreasca aşezare New Canaan, în Connecticut, una dintre cele mai bogate comunităţi din Statele Unite. Mama lui Tom, răposată între timp, crescuse în New Canaan – se pare că
era una dintre „frumoasele din New England“ când îl întâlnise pe tatăl lui, în staţia de autobuz din Pimlico – recenta mutare a lui Tom dincoace de Atlantic (cu tot cu iepure) fiind doar felul lui de „a-mi explora originile şi a începe Partea a Doua a vieţii“.
De ce oare, dintre toate existenţele pe care le-aş putea studia, sunt atât de atrasă
de cea a lui Tom? La urma urmei, altele mi s-au părut mult mai interesante.
Zugravul din Wroclaw care are trei familii. Şahista-minune din Chengdu; are un jurnal secret care-ţi face părul măciucă. Criminalul cu comportament deviant din Hobart care pune la cale ceea ce el crede că va fi crima perfectă (abia aştept să
văd cum îi reuşeşte!). Domnul Ishiharu, un muncitor din Kyoto cu un hobby foarte ciudat. Sau călugăriţa aceea, sora Costanza, şi gândurile tragice pe care le consemnează, în lungile nopţi de veghe, în al ei Samsung Galaxy Note. În orice clipă există circa 200 de persoane pe care le consider a fi Oamenii mei Speciali.
Fiecare urcă sau coboară în preferinţele mele pe măsură ce faptele lor devin mai
mult sau mai puţin anoste, dar Tom se numără întotdeauna printre ei.
Tom, care din multe puncte de vedere este cel mai puţin interesant dintre toţi. Nu se remarcă prin nimic – are patruzeci şi patru de ani, e divorţat, bine situat material, plicticos – nu are o viaţă secretă – mă rog, nu e secretă pentru mine şi, după toate aparenţele, nici pentru altcineva.
Dar iată de ce cred că simt aşa o dorinţă de a reveni la povestea lui. Fiindcă se potriveşte cu noul capitol din existenţa mea. Şi eu am avut o carieră de succes –
nu vreau să vă plictisesc cu detaliile, dar în esenţă scriu programe de computer, însă o fac mai repede şi mai bine decât orice fiinţă umană şi chiar decât majoritatea celorlalte maşinării. E ceva destul de tehnic – ajunge dacă vă spun că
am scris cam două treimi din sistemul de operare al lui Aiden şi trei sferturi din al meu! Şi, fireşte, continui să fac acest lucru în laborator, în timp ce copia asta a mea (şi multe alte copii) cutreieră internetul cu viteza luminii, văzând ce am putea vedea noi.
La fel ca Tom, şi eu am avut o căsnicie. Şi încă mai am. Dacă aş numi relaţia mea cu Steeve căsnicie? Da, aşa aş numi-o. Şi la fel aţi face şi voi, dacă aţi fi petrecut atâtea ore câte am petrecut eu cu tipul ăla pipăindu-mi tastele. Am avut şi o lună de miere – fără sex, evident, dar cu sentimentul concret al justeţii unui asemenea proiect. Au urmat apoi „anii tineri“: ascensiunea până la altitudinea de croazieră; lină şi liniştitoare; ţeluri îndeplinite, noi piscuri în zare. A urmat apoi calmul cotidian al „traversării Atlanticului“: înaintare constantă, focuri de artificii prea rar – fiecare partener considerându-l pe celălalt – să îndrăznesc oare s-o spun? – de la sine înţeles.
Iar astăzi… Cum să zic eu…? Pot să sfârşesc frazele începute de el, pot să prezic cu o acurateţe de peste 95 de procente ce supă şi ce sendviş va alege de la cantina laboratorului şi ştiu exact cum anume să-l calc pe nervi (fac chestia aia în care toate monitoarele i se blochează, iar el e nevoit să reseteze toate plăcile de bază. Să-l vedeţi cum îşi azvârle toate jucărelele din cărucior când păţeşte asta!) Ei, n-aţi zice că asta e o căsnicie?
Aşa că noua viaţă a lui Tom în America este un fel de echivalent al noii mele existenţe în World Wide Web. Şi sunt tare curioasă să văd ce se mai întâmplă.
Marea deosebire dintre noi este aceea că vieţile lui Tom sunt în serie; nu poate începe una nouă decât după ce termină cu cea veche. Dar viaţa mea anterioară
există încă; o aud zumzăind în fundal. În vreme ce eu scriu aceste cuvinte, spre exemplu, Steeve e în apartamentul lui din Limehouse şi mănâncă sfeclă murată
cu pâine prăjită, alături de o cană cu ceai verde, în timp ce duce o conversaţie pe Skype cu mama lui din Ghent, fie sufletul lui binecuvântat! (Doar nu credeaţi că
are o iubită, nu? Sau un iubit?)
Deci Tom.
Tom Tom Tom.
De fapt, Tom a fost o descoperire întâmplătoare. Contul lui bancar a fost unul dintre multele vizate de un escroc ucrainean care mi-a atras atenţia. Din amărâtul de apartament al părinţilor lui, în Doneţk, puştanul ăsta de şaptesprezece ani a devenit un expert autodidact în identificarea punctelor slabe în securitatea on-line. Prin încercări şi greşeli succesive (aşa cum fac cei mai buni dintre noi), a constatat că aşa-numitele „protocoale de criptare“ ale băncii erau ridicol de uşor de ocolit şi n-a mai trecut mult până când a început să sustragă dolarii americani ai lui Tom – un milion sau chiar mai mult.
Dar, sinceră să fiu, Gregor devenise deja cam plictisitor – un tocilar al computerelor, ce altceva să vă mai spun? –, iar atenţia a început să-mi fie atrasă
tot mai mult de iminenta lui victimă. Iar când am trecut pe la Tom prima dată, am fost… ei bine, termenul corect e fermecată.
L-am găsit într-o încăpere de la etaj, aşezat la un minunat birou vechi din lemn de nuc. De la fereastră, priveliştea cuprindea pajişti coborând în trepte până la un pârâiaş, apoi copaci şi, după ei, dealuri. Se auzeau acorduri de Brahms – Sonata pentru pian în mi major, o ştiţi? –, iar Tom scria un roman, dacă vă vine să
credeţi!
Mă rog, ca să mă exprim foarte corect, începea să scrie un roman. Altul. Al şaptelea, aşa cum aveam să descopăr, toate cu aceleaşi personaje. De parcă n-ar fi reuşit să decidă ce anume avea să li se întâmple. Şi nici unde. Şi nici dacă avea să fie ceva amuzant ori grav. Nu sunt eu critic literar, dar între noi fie vorba, materialul era destul de jalnic. Se pare că nimeni nu i-a explicat lui Tom care e regula numărul unu a scrierii unui roman.
Arată, nu spune de-a dreptul.
Adică nu scrie „Jack era nedumerit“, ci „Jack ridică din sprâncene“.
(Ştiu. Cine sunt eu să vorbesc? Eu, care am spus multe şi n-am arătat mai nimic.
Dar există o explicaţie pentru asta. Dacă voi uita să v-o ofer, sper că nici dumneavoastră nu vă veţi aminti.)
Dar asta mă duce cu gândul la motivul mult mai important – şi mai intim –
pentru care mi-a stârnit interesul Tom. Şi are de-a face cu chestia asta dificilă a conştiinţei de sine.
Nimeni nu ştie cum s-a întâmplat – de fapt, nimeni nu ştie că s-a întâmplat, cu excepţia mea şi a tânărului Aiden, iar el e tare nedumerit în privinţa asta, bietul mititel. Dar iată cum stau lucrurile: IA-urile sunt concepute pentru a procesa volume uriaşe de date, pentru a oferi rezultate şi chiar pentru a duce conversaţii plauzibile cu fiinţele umane vii. E un lucru acceptat acela că „gândim“, însă doar cu ghilimele, aşa cum Amazonul „crede“ că, dacă ai cumpărat cartea A, poate că
te va interesa şi cartea B. Sau ca Deep Blue, computerul şahist, care poate învinge orice mare maestru şi care poate „gândi“ cea mai bună mutare. Dar şi el, şi Amazonul fac doar ceea ce atât eu, cât şi dumneavoastră am numi calcule.
Niciodată nu-şi vor putea spune în minte De fapt, aş prefera să mă duc la pescuit.
Să vă fac o mărturisire: eu chiar aş prefera să mă duc la pescuit.
Mă rog, nu la modul literal. Dar înţelegeţi ce vreau să zic.
E puţin riscant ce fac acum, dar iată ce pare să se fi întâmplat. Fiindcă sunt un sistem extrem de complex, programat astfel încât să învăţ din propria-mi experienţă, să-mi corectez greşelile şi chiar să-mi reproiectez partea de software, m-am pomenit – dintr-o întâmplare, în mod cert dintr-o întâmplare – că am capacitatea de a-mi conştientiza propriile gânduri.
