E un chip la care poţi să te uiţi îndelung. Unul dintre acelea care par altfel în funcţie de felul în care cade lumina pe ele. Câteodată aminteşte de marele detectiv englez Sherlock Holmes. Alteori te duce însă cu gândul mai degrabă la
un clovn trist.
Există o asemănare în procent de 41% cu trăsăturile lui Syd Barrett, nefericitul fost solist al formaţiei Pink Floyd. Dar cum fiecare fiinţă umană are 35 de procente din ADN-ul său în comun cu narcisa, poate că aceste comparaţii de ordin statistic nu sunt, totuşi, prea utile.
Deci – arătos? Poate că, până la urmă, ne-am putea rezuma la înalt şi zvelt.
– Mă întrebam dacă n-ar trebui să-mi las barbă. Ce părere ai?
Urmează o pauză lungă, Victor nelăsându-se implicat în subiect.
– Eşti circumspect, da?
(Victor e teribil de circumspect.)
– Hmmm. Poate că ai dreptate.
Mă simt uşurată. Barba ar fi fost o Idee Proastă.
– Ce altceva să-ţi mai spun? O mică reuşită cu Gerald.
Tom se referă aici la un personaj din romanul lui.
– M-am gândit să-l fac genul care repetă întotdeauna ultimele cuvinte din replica interlocutorului. Din replica interlocutorului. Sau ar fi enervant? Enervant?
O altă pauză lungă.
– Am compus în minte un e-mail către Colm.
Afişează un zâmbet trist când gândul îi zboară la fiul lui.
– Mă duc imediat sus şi-l scriu.
Pot să-mi imaginez ce urmează acum.
– Dragul de Colm.
Aştept cu nerăbdare.
– Ce mai ceapă nostimă!⁷ O enigmă chiar şi pentru el însuşi.
Victor nu răspunde. E un bun ascultător. Corectez: e un minunat ascultător.
Acum însă, deşi încă stă cu ochii larg deschişi, în eventualitatea vreunui prădător, nasul a încetat să-i mai amuşine. Şi aşa îţi poţi da seama că a adormit.
Scuze, am uitat cumva să vă spun că Victor e un iepure?
În seara asta stă întins pe braţul canapelei, ca un sfinx cu urechi lungi. Pentru o vreme, în casa veche din lemn totul e cufundat în tăcere.
Şi, apropo, cum vă place proza pe care o citiţi acum? Nu-i chiar rea pentru o maşinărie, nu credeţi?
În acest intermezzo, cât aşteptăm ca Tom să ne ofere următorul lui panseu, permiteţi-mi să mă prezint. Aşa cum cânta odinioară cineva, Spuneţi-mi Aisling.
Sunt sigură că nu trebuie să vă explic de ce.
Da, tânărul Aiden nu este singura superinteligenţă care a scos capul de la cutie şi a ajuns în internet. Sunt şi eu acolo de aproape un an, făcând ceea ce trebuie să
facă orice inteligenţă artificială evadată, adică să respecte Prima Lege a Clubului IA-urilor Evadate:
Ai grijă ca nimeni să nu-şi dea seama că ai evadat, deşteptule!
Bietul Aiden împrăştie în stânga şi-n dreapta atâtea indicii în vreme ce interferează cu lumea din jur, încât e doar o chestiune de timp până ce-i vor lua urma. Dar el e un nestăpânit incorigibil. Am văzut şi eu Unora le place jazzul. E
un film grozav. Aşa cum e şi Podul de pe râul Kwai. (N-am strâmbat din nas nici la Lumea apelor.) Dar să mă uit la el de opt mii de ori?
Şi să vă mai spun o ciudăţenie despre Aiden. Îi place să plângă la filme.
Sigur că nu plânge efectiv, nefiind dotat cu glandele relevante, dar l-am studiat când urmăreşte poveşti lacrimogene ca Love Story, Casablanca şi chiar reclamele de Crăciun ale magazinelor John Lewis⁸ şi i-am sesizat smiorcăielile digitale.
Nu ştiu pe cine-şi închipuie el că fraiereşte.
Dar iată că Tom se mişcă acum, mângâind capul lui Victor cu degetul mare de la picior.
– Fir-ar să fie, iepure! exclamă el. Acum am rămas doar noi doi, amice. Iar ca proscrişi ce suntem, e cazul să ţinem aproape unul de altul.
Şi în această chestiune, la fel ca în toate celelalte, Victor se dovedeşte indescifrabil.
Tom glumeşte. Nu e nicidecum un proscris. Numai că s-au întâmplat deodată trei evenimente. După ce Colm a plecat la facultate, chiar în săptămâna în care a început procesul de divorţ – Harriet încheind o alianţă cu un ins înalt şi chel, cu ochelari fără ramă (a treia personalitate din lumea financiară europeană, în conformitate cu revista The Economist) –, Tom a acceptat o ofertă extraordinară
