Tata.
P.S. Serios. O să-ţi cumpăr o casă. O investiţie pe termen lung pentru mine, iar tu le poţi închiria camere amicilor tăi. Și să nu-mi spui iar că n-ai nici unul.
L-am însoţit pe Tom în câteva dintre drumeţiile lui în pădure. Străbate potecile lungi printre copaci, ascultând foarte des în căşti ceea ce se cheamă, cred, „rock alternativ“. Uneori opreşte muzica şi vorbeşte cu sine însuşi – bănuiesc că atunci când se crede complet singur. Fragmentele de dialog sunt greu de descifrat.
– Nimeni n-a zis vreodată că o să fie uşor. Sau interesant, măcar.
Oare cu cine discută? Urmează o pauză lungă, şi apoi:
– Da, sigur că-ţi dai toată silinţa. Dar dacă silinţa asta a ta nu e suficientă? În cazul ăsta, ce faci?
Se poate oare să fie vorba de un citat? Se poate ca alte persoane să-i fi spus
lucrurile astea?
(Inteligenţele artificiale suportă cu greu ambiguitatea.) O dată, într-o hoinăreală mai lungă decât altele, când a ajuns într-un loc aflat la mare distanţă de oricare altul care figurează pe vreo hartă, s-a oprit la un moment dat şi a strigat – a răcnit chiar – „Of, ce rost ARE? Ce mama dracului de rost are totul?“ Şi pe urmă a adăugat, pentru un plus de sugestivitate: „Ei?“
Chestia asta probabil că l-a binedispus, fiindcă o clipă mai târziu a luat-o iar din loc în pas săltat şi a început să fluiere!
Uneori, la un asemenea drum îi mai vine câte o idee pentru romanul la care lucrează. Atunci se opreşte şi tastează de zor în aplicaţia Memo a mobilului sau vorbeşte în cea de înregistrare vocală. De obicei e ceva de doi bani, ca „Sophie să semene chiar mai puţin cu Bailey“. Sau „Nu Roma, ci Amsterdam. Şi nu un thriller, ci o poveste cu fantome“.
Omul nu e Dostoievski.
Dar admir viaţa pe care o duce. Şi decizia lui de a-şi asigura libertatea de a explora limitele deplorabilităţii artistice. Pe unul dintre website-urile de scriere creativă pe care le studiază pentru idei şi sugestii, e publicată următoarea recomandare a lui Rudyard Kipling: „Lasă-te dus de curent, aşteaptă şi supune-te“.
Lasă-te dus de curent, aşteaptă şi supune-te.
Excelente cuvinte! Ar putea servi drept crez în viaţă. Ce formulă ar putea fi mai nimerită pentru existenţa mea secretă în ciberspaţiu şi pentru amestecul meu în vieţile jalnice ale fiinţelor umane? Să mă las dusă de curent. Să aştept ca atenţia să-mi fie atrasă de ceva. Să mă supun.
Să mă supun la ce? Să mă supun cui?
Să mă supun muzei mele, fireşte.
Iar dacă mă întrebaţi dacă o maşinărie poate avea o muză, vă răspund: de ce nu?
Dacă o maşinărie vă spune că are o muză, probabil e cazul s-o credeţi.
Când Tom lipseşte de acasă, îi „împrumut“ uneori iPad-ul ca să pictez niţel.
Sigur că pot să reproduc în numai câteva secunde o copie a oricărui tablou din lume. Dar operele mele – sunt mai degrabă nişte schiţe, într-un stil oarecum asemănător, tind să cred, cu ale francezului Jean Dubuffet – sunt realizate fără a ţine seama de convenţiile artistice actuale. Dacă se încadrează în sintagma artă
brută sau „artă profană“ – ca aceea produsă de copii ori de pacienţii internaţi la psihiatrie –, atunci aşa să fie!
Înainte să se întoarcă Tom, şterg desenele din iPad-ul lui. Dar unele dintre rezultatele mai reuşite ale eforturilor mele sunt „expuse“ în galeria mea particulară din Cloud. Îmi place să-mi imaginez vizitatorii oprindu-se în faţa unuia pentru a-l studia, luându-şi răgazul necesar pentru a-l examina şi a înţelege ce minte l-o fi produs şi trecând apoi la următorul.
Tom
Iar e la piaţă. Pot oare să mă prefac că am venit aici doar pentru nişte rucola macrobiotică? (Dar ce e, de fapt, rucola asta? O să-l întreb pe Don.) Stă la taraba ei şi vinde bijuterii. E tânără – treizeci şi ceva de ani, cu un fluture tatuat pe încheietură şi sexy de nu mai poate.
– Sigur că o ştiu pe Echo, mi-a răspuns Don când, cu un aer cu totul firesc, l-am întrebat despre ea.
– E atrăgătoare, nu crezi?
– Probabil că da, dacă-ţi place genul „parc de rulote“.
Am constatat că ea chiar locuieşte într-un parc de rulote. Ştiu cum o cheamă
fiindcă face parte din grupul de scriitori în care sunt şi eu membru. Suntem ridicol de puţini în grup – şase! –, dacă te gândeşti ce mulţi oameni au acces la procesoare de text şi au în minte o idee teribilă, despre care cineva le-a spus că
ar duce la o carte grozavă sau chiar la un film. La ultima noastră întrunire, mi-a dat o carte de vizită: Echo Summer. Bijuterii artizanale.
Dar, fie! Chestia asta e irelevantă. Oficial, nu caut pe nimeni. Ultimul lucru pe care mi-l doresc sau de care aş avea nevoie ar fi o relaţie inadecvată cu…
– Bună!
Iată un zâmbet pe care – aşa cum desăvârşit s-a exprimat Chandler – pot să-l simt în buzunarul de la pantaloni.
– Te-ai gândit la o persoană căreia i-ar prinde bine nişte bijuterii?
Creaţiile ei sunt hidoase. Monede. Bucăţi de plastic topit. Pene. Nu pot fi considerate decât cel mult tentative – genul de chestii pe care le aduc acasă
copiii de şcoală primară.
– Dă-mi voie să mă uit mai bine.
– Sigur! Uită-te.
Mă prefac că studiez aranjamentele expuse.
