Don se reazemă de spătarul scaunului, cu un aer oarecum triumfal. De parcă ar avea un full. Popi şi nouari.
– Scuză-mă, dar ce lecţie ar trebui să trag eu din toată povestea asta?
– Păi, aş zice că povestea vorbeşte de la sine.
– Dacă e să fiu sincer, ideea de a mă implica mă sperie. Nu pot să nu mă gândesc la felul în care se va termina. Cu mine rănind-o pe ea, cu ea rănindu-mă pe mine ori cu toată lumea rănind pe toată lumea.
– Exact, iată minunatul adevăr.
– Pe de altă parte, e vorba doar de un pahar.
– Un pahar împreună cu o femeie nu e niciodată „doar un pahar“.
– Şi dacă e cu mama ta?
– Mama ta nu-i „o femeie“.
Cu asta mi-a închis gura.
– În mod cert, mă simt atras de ea, continui apoi. Crezi că e sărită de pe fix?
– E foarte posibil.
– Şi bijuteriile alea hidoase…
– Cele mai hidoase.
– E un lucru foarte greşit să doreşti o femeie a cărei activitate ţi se pare jalnică?
– Întreabă-te ce ar face Burt în locul tău.
– Şi să fac exact contrariul, nu?
– Cred că la mine mai încape şi o felie de cheesecake. Tu ce zici?
După ani îndelungaţi petrecuţi în domeniul publicitar, am dezvoltat o toleranţă
ridicată la mâncarea şi băutura aleasă, la flecăreală şi la flirturile uşoare. Şi totuşi, cina acasă la vecinii mei Zach şi Lauren de pe Mountain Pine Road are ceva… ei bine, termenul politicos ar fi anevoios.
Pe lângă gazde, mai sunt alte două cupluri, plus eu şi Marsha Bellamy, o tipă
divorţată, de vreo patruzeci de ani şi cu o coafură impecabilă, şi ea membră în grupul scriitorilor. La întâlnirile de până acum a citit fragmente triste din romanul ei despre două surori supărăcioase din Long Island. După toate aparenţele, foarte puţine lucruri se întâmplă în foarte multe pagini. Cam la fel ca ea însăşi, proza ei e elegant articulată, dar are o seriozitate neobosită, care mi se pare puţintel oprimantă.
Dar ce, ar muri dacă ar mai face şi câte o glumă din când în când?
Oricum însă, bănuiesc că seara asta e rezultatul unui complot: eu şi Martha suntem celibatarii de sacrificiu, care au fost aşezaţi unul lângă altul pentru amuzamentul celor căsătoriţi. Fiindcă în amorţeala profundă a căsniciei –
formulare pe care am auzit-o deseori – se simte uneori şi sete de sânge.
(Don şi Claudia, care ar mai fi animat atmosfera, n-au fost invitaţi. Bănuiesc că
Lauren nu agreează dispoziţia frivolă a lui Don – o greşeală, fiindcă Don e de părere că, dacă un lucru merită tratat cu seriozitate, atunci merită tratat şi cu umor.)
Aşa că totul la Zach şi Lauren e groaznic de matur. Groaznic de drăguţ, s-ar putea spune. Faţa de masă e albă şi apretată. Flăcările lumânărilor pâlpâie oglindite în argintărie şi cristaluri, vinul e superb, haleala e gustoasă (ceva cu pui), adulţii sunt toţi uşor trecuţi de patruzeci de ani, toţi oameni de succes, bărbaţii în pulovere de firmă, femeile în ţinute şic, parfumate şi pline de bijuterii scânteietoare – nu se văd pe nicăieri nici pene, nici nasturi, nici vreun sidef amărât.
Marsha pare oarecum fragilă, dar probabil că asta era de aşteptat. E o femeie
foarte frumoasă, care mă duce cu gândul la o actriţă hollywoodiană de prin anii
’30, al cărei nume nu mi-l amintesc. Un surâs subtil palpită pe trăsăturile ei delicate. Coafura îi este un adevărat triumf. Dinţii, americani, sunt perfecţi, fireşte. Şi nu avem absolut nimic în comun. Nici măcar un atom de atracţie fizică. Ceea ce mi se pare, de fapt, o uşurare.
Mă pomenesc explicându-i cum am ajuns să locuiesc în New Canaan.
– Ce curaj! remarcă ea. Aici, toţi sunt concentraţi exclusiv pe carieră.
Face apoi o pauză şi mâinile îi plutesc spre genunchi, unde netezesc şervetul întins în poală, după care întreabă:
– Şi romanul… te-ai hotărât în sfârşit despre ce-o să fie? Te deranjează că
întreb?
Observase că aveam patru personaje – Sophie, Bailey, Ross şi Gerald – care, dacă ar fi fost mai bine conturate, şi-ar fi luat deja tălpăşiţa, dezgustate de lipsa unei intrigi concrete.
– Oh, e doar o chestie de pură vanitate. Nici măcar nu ştiu sigur dacă pot să scriu un roman.
Răspunsul meu pare s-o dezamăgească. Ar fi trebuit să inventez ceva; asta ar fi făcut un romancier adevărat. Eu, în schimb, încep să vorbesc despre Victor.
Probabil că i-a scăpat ceva, fiindcă atunci când îi spun că, de fapt, casa e prea mare pentru numai două persoane – ceea ce trebuia să fie o remarcă amuzantă –, văd că se încruntă.
