Mai e un tip pe la cincizeci şi ceva de ani, pe nume Sandy, cu ochi umezi şi păr fleşcăit, care încropeşte o carte de memorii dureroase din ceea ce pare să fi fost o copilărie chinuită. Mâinile îi tremură în timp ce citeşte din manuscrisul în care nu spune niciodată lucrurilor pe nume. Are o fixaţie bizară pe reţeta de chiftele a mamei lui, iar un antrenor de sport hain pe care-l cheamă domnul Collard se va dovedi peste vreo două-trei sute de pagini – n-am nici o îndoială în privinţa asta – un maniac sexual criminal. Probabil că Sandy n-ar trebui să facă parte din grupul nostru, ci să caute mai degrabă ajutor specializat sau să discute cu un avocat.
Iar apoi e Marsha. Şi Echo. Şi eu.
În sală ar putea încăpea de zece ori mai mulţi decât suntem.
(Stilul lui Dan Leaker e molipsitor. Periculos de molipsitor.) În seara asta, Echo citeşte din a ei „confesiune faptică motivaţională“, al cărei titlu provizoriu este, deocamdată, Elegia karmică a văcăriţei. Se pare că Echo a copilărit într-o serie de baze aeriene din Texas, unde mama ei, Dana, era chelneriţă, iar tatăl ei era unul dintre tipii care montau rachetele pe avioanele de luptă; domiciliul lui actual e necunoscut. Cartea ei e afectată de acelaşi virus fatal care le-a atacat pe toate celelalte (excepţie făcând Asta vreau eu, protosenzaţia lui Dan Leaker). Echo habar n-are încotro se îndreaptă acţiunea ei, iar noi habar n-avem de ce o ascultăm. Dar e ceva în felul în care se mişcă
buzele ei şi în care formează cuvintele, care mi se pare puţintel hipnotic.
Aşa cum spuneam, probabil că o să mă retrag din grupul scriitorilor.
Când îmi vine rândul, citesc cele câteva pagini pe care am reuşit să le umplu de la ultima noastră întâlnire. Săptămâna asta, Cei Patru Anodini – Sophie, Bailey, Ross şi Gerald – sunt foşti colegi de universitate care se reunesc la o nuntă, întrun castel din Scoţia. Vechi amintiri reies la suprafaţă – asta e ideea generală şi probabil că la un moment dat o să apară şi o răzbunare ucigaşă, dar nu-s foarte convins de toată chestia, şi toţi ceilalţi sunt prea politicoşi ca să mi-o spună, cu
excepţia lui Dan, care îmi recomandă: „Ori te răhăţeşti, ori te ridici de pe oliţă“.
Când plecăm, în parcare, mă bate uşor pe umăr.
– Sper că n-am fost prea dur cu tine. Mi-am închipuit că o să suporţi.
O parte din mine ar vrea să se prefacă niţel că o apucă plânsul – numai aşa, să
văd cum ar face faţă.
– E-n regulă, răspund. Ai dreptate cu chestia aia cu oliţa. Chiar trebuie s-o fac.
Mă rog, dintr-un punct de vedere. Asta ar trebui să se întâmple. Metaforic vorbind.
El mă strânge încurajator de braţ.
– Mă bucur să aud asta, fiule.
Îşi pune casca pe cap, încalecă pe Harley Davidsonul lui şi o şterge în noapte.
Câteva locuri de parcare mai încolo, Priusul Marshei iese în marşarier cu ceva mai mult succes decât de obicei.
În seara următoare, la Wally’s, locul e plin de fanioane de fotbal şi lemn întunecat, iar deasupra barului e un televizor deschis pe canalul ce difuzează
meciul. E şi o firmă din neon a berăriei Coors. Pare să fie acolo de zeci de ani şi nu pot să pricep de ce Don nu m-a adus niciodată aici până acum; e genul de loc pe gustul lui.
– Salut!
M-a luat prin surprindere. Fustă scurtă, ciorapi, jachetă din piele întoarsă
castanie în stil Wyatt Earp – genul acela cu franjuri pe mâneci. Şi ciocate. Pe scurt fie spus, country şi western, un picuţ haimana, cu o boare de machiaj şi un strop de parfum de mosc. Efectul general e acela al unei seringi hipodermice cu adrenalină, înfiptă în ventriculul stâng.
Execută un salt perfect pe scaunul de bar de lângă mine.
Încă un „Salut!“
– Uau!
Tocmai mi-a scăpat!
Un mare uau!
Dacă nu ţi-ar arde buza după femeia asta, ai fi numai bun de o lobotomie.
Şi totuşi.
Da, şi totuşi ce? Lucrează nişte bijuterii de rahat? Care dintre noi nu are obiceiuri pe care alţii le detestă?
Eu, spre exemplu, nutresc o puternică afecţiune pentru albumul cu muzică de Crăciun al lui Bob Dylan, Christmas in the Heart. Ani de zile am fost însurat cu o femeie care, în ciuda opiniilor ei juridice sănătoase, uita ocazional să tragă apa la closet după ce-şi termina treburile.
Chestiile Astea Nu Contează în Marea Schemă a Lucrurilor!
(Şi totuşi.)
Exclamaţia mea vorbeşte probabil de la sine şi nu necesită clarificări suplimentare. Comandăm două dirty martini-uri asortate şi, ca să nu tac, îi adresez întrebarea chintesenţial americănească: Deci, cum a fost ziua de azi?
– Ei, ştii tu. Aceleaşi nimicuri.
Şi-mi dau seama că n-am nici cea mai vagă idee despre cum e viaţa ei.
– Dă-mi un indiciu.
– Chiar vrei să ştii? Ceva treburi pe acasă. O piesă nouă. Am intrat pe net să caut materiale pentru alte piese pe care vreau să le lucrez. Am citit ceva din carte…
– Ce citeşti?
