– Grozav! Eu probabil că o să rămân la bere.
N-o să rămân.
În nici un caz, n-o să rămân.
Don afişează un aer indiferent când îi spun că am întâlnire cu Echo, dar eu cred că e puţintel impresionat. Înfulecăm prânzul, cum se spune pe aici, la Al’s Diner, în New Canaan. Cei mai buni burgeri din oraş, după părerea lui Don, iar el e genul de tip care chiar se pricepe.
Ar trebui să vă explic despre Don. Ştiţi ce se spune despre prieteni, nu? Că nu sunt neapărat oamenii la care ţii cel mai mult, ci sunt doar cei care au ajuns la tine primii.
Don a ajuns la mine primul.
El a fost cel dintâi care m-a vizitat când m-am mutat pe Mountain Pine Road.
Mi-a adus o plantă în ghiveci şi o sticlă de Jim Beam.
Don seamănă puţin cu un chitarist rock bătrâior. Aş zice că are oricât între patruzeci şi şaizeci de ani, păr castaniu, puţin prea lung ca să fie la modă, pielea ciupită pe obraji şi ochi căprui, scânteietori. Aduce cu o maimuţă bătrână care ştie un secret. Deşi pare o întruchipare a fluturelui care zboară din floare-n floare, e, de fapt, căsătorit de mulţi ani cu Claudia, o capabilă şi frumoasă
avocată corporatistă, care în fiecare dimineaţă ia primul tren spre Manhattan, lăsându-l pe Don să-şi exploreze „latura artistică“, aşa cum spune el.
Când l-am întrebat ce fel de latură artistică, a râs.
– Mă prostesc şi eu. Dar fără îndoială că e şi asta o artă.
De fapt, Don e un talentat jucător de poker care aproape că trecuse la profesionişti, dar în cele din urmă a decis că preferă să se bucure mai departe de joc. La masa de cărţi, are o figură impenetrabilă. Când a întâlnit-o pe Claudia –
în gară, în Grand Central Station, exact ca într-un film – era broker de bunuri preţioase. „Doamne, ce plictisitor era!“
Acum pune burgerul pe farfurie şi îşi şterge o pată de ketchup de pe bărbie.
– Ţi-a povestit de unde i se trage numele Echo? E inspirat, cred, din tradiţia amerindienilor. Micul viteaz îl întreabă pe tăticul lui, Marele Şef, cum de i-a pus numele pe care-l are. „Ei bine, fiule“, zice Marele Şef, „când mama ta abia ce-l adusese pe lume pe fratele tău, iar eu am ieşit din tepee, primul lucru pe care l-am văzut a fost un nor trecând prin faţa soarelui. Iată de ce pe el l-am numit Nor Trecător. Când s-a născut sora ta, un an mai târziu, am ieşit din tepee şi primul lucru pe care l-am observat a fost râul care curgea, şi de aceea am numit-o Râu Curgător. Dar de ce întrebi, Doi Câini Îmbârligaţi?“
Don e serios când vine vorba de glume. Se enervează când ratează o poantă
(ceea ce i se întâmplă foarte rar). Bancurile şi jocul de cărţi sunt importante pentru el, la fel cum sunt hamburgerii perfect făcuţi şi cultivarea prietenilor.
– Ai de gând să te dai la ea?
Don pusese pe tapet problema care îmi bântuia în minte încă de când mă
întrebase ea dacă vreau să „ies la o bere“.
– Crezi că ar trebui s-o fac? Sincer să fiu, sunt nehotărât.
– Nu ţi se pare că arată al naibii de bine în perechea aceea de blugi vechi?
Înghit în sec.
– Cam arată!
– Şi buza aia de sus… felul în care se lăţeşte pe dinţi… Părul blond-cenuşiu…
– Don! Termină! Mi se pare foarte atrăgătoare, clar.
– Dar crezi că se lasă greu.
– Aşa cred.
– Probabil că ai dreptate.
– Dar tu, dacă ai fi liber, te-ai da la ea?
Don schiţează o grimasă – una din aia din care nu poţi să deduci dacă are o pereche de aşi sau un doiar şi un optar.
– Dacă aş fi liber, probabil că ne-am face amândoi plinul cu Jim Beam şi pe urmă aş sta să văd ce se mai întâmplă. Cam aşa se petreceau lucrurile pe vremea mea.
– Mulţumesc. Mi-ai fost de ajutor. (Nu mi-ai fost.) Pentru o vreme, ne mulţumim să mestecăm în doi. Ca un artist combinându-şi culorile, Don îşi întinde pe burger mai mult muştar şi ketchup. Dincolo de fereastra barului, oraşul îşi vede de treabă. Maşini germane puternice şi oameni bine îmbrăcaţi – la asta se reduce totul. Bătrânei în blugi călcaţi, femei trecute de prima tinereţe cu coafuri scumpe şi câte un pensionar înainte de vreme, ca mine şi ca Don.
– Spune-mi ce ştii despre ea, Don, îi cer şi, fiindcă cererea mea a sunat mult prea solemn, adaug: fără să te grăbeşti şi cu cuvintele tale. Să nu omiţi nimic.
El îşi lasă deoparte sticla de cola dietetică.
– Ai citit autobiografia aia a lui Burt Reynolds? Mda, nici eu. Dar am văzut o recenzie. La o petrecere, bătrânul Burt – mă rog, cred că pe vremea aceea era tânărul Burt – e acostat de o actriţă splendidă. Foarte arătoasă. (Don mimează un bust generos.) Şi fata îi şopteşte la ureche: Vreau să fac un copil cu tine. Burt îşi zice că tipa e cea mai frumoasă femeie din câte a văzut el vreodată. Încep să iasă
împreună, dar, în scurt timp, îşi dă seama că totuşi fata nu-i place. Se fardează
prea strident, iar el nu e încântat. Când sunt împreună, Burt se gândeşte: „Tipa
asta nu e potrivită pentru mine. Ce să mă fac cu ea?“ Iar lucrurile continuă la fel timp de patru ani. Şi ştii ce s-a întâmplat mai departe? Chestia asta m-a terminat: s-au căsătorit! În carte, Burt se întreabă ce-o fi fost în mintea lui. Şi pe urmă tot el răspunde – iar chestia asta m-a terminat încă o dată: Evident că n-am avut nimic în minte.
