– Victor are nevoi speciale?
– Poftim?
– Spuneai că nu mai are cine să aibă grijă de el.
– Da, de când fiul meu a plecat la facultate. Însă, chiar şi înainte, eu făceam mai toată treaba.
– Sunt puţin derutată. Victor e psihoterapeut, nu?
– Nu, nu e chiar psihoterapeut. Dar are un efect terapeutic. Cu el pot să vorbesc.
Fiindcă nu e deloc critic. (Şi asta ar fi trebuit să fie o remarcă amuzantă.)
– Când m-am despărţit de Lars – şi pe urmă a murit tata, iar mama a făcut cancer –, m-am dus o vreme la psihoterapie. Dar tipul nu-mi dădea niciodată
nici o idee. Totul trebuia să vină de la mine. Dar tu cum te simţi din cauza asta?
Dar tu cum crezi că ar fi trebuit să abordezi situaţia? Mi-ar fi prins bine pe atunci puţină critică.
Of, rahat bălţat! Descurajare. Cum să schimb subiectul? Decid să clatin din cap cu tristeţe.
– Vremuri grele!
– Deci tipul tău locuieşte cu tine. În casa ta.
– Victor? Da.
– Cred că e-n regulă, dacă nu e psihanalist profesionist. Doar un consultant sau aşa ceva. Ca un mentor.
Marsha, e un iepure! Trebuia să spun asta mai demult.
– E bătrân, nu?
Chiar n-ar trebui să fiu invitat la cine din astea cu adulţi. O persoană cu adevărat inteligentă ar duce acum discuţia pe un teren sigur. Sau ar răsturna ca din greşeală un pahar cu vin. Eu însă par un animal prins în luminile farurilor.
(Victor ar înţelege chestia asta.)
Şase ani înseamnă bătrân la un iepure? Habar n-am.
– Mda, tânăr nu e.
– Dar are ceva minte în cap.
Nu sunt sigur că pot să mai rezist mult cu conversaţia asta.
– E ceva zen în privinţa lui. Uneori ştiu pur şi simplu că mintea îi e complet goală.
– Splendid.
– Are un mare dar. Şi m-a învăţat multe.
– Cum să opreşti morişca gândurilor, nu?
– Marsha, vrei să mă scuzi o clipă? Trebuie să…
Şi ies din încăpere înainte să mor de ruşine.
Cred că va trebui să mă retrag din grupul scriitorilor.
Câteva zile mai târziu, în sala de la etaj a bibliotecii municipale, Marsha îmi aruncă o privire foarte ciudată; poate că i-a spus cineva adevărul despre
„psihoterapeutul“ meu. Dar mai important decât asta e faptul că grupul nu face nimic pentru a mă ajuta să-mi adun ideile în privinţa romanului. Ba dimpotrivă; pe măsură ce-mi pierd treptat interesul pentru cvartetul personajelor mele de mucava, fascinaţia pentru confraţii mei într-ale literaturii creşte invers proporţional.
Suntem şase, aşa cum spuneam.
Cel mai exuberant talent natural este Jared, un adolescent întârziat cu aer gotic a cărui comedie neagră spaţială şi/sau conversaţie cu propria-i familie este pe alocuri de-a dreptul strălucită. Câţiva dintre ceilalţi i-au sugerat să-şi limiteze povestea la un cadru mai restrâns, fie şi numai pentru a-i ajuta pe bieţii cititori năuciţi, dar lui Jared nu-i pasă de părerea lor şi, cine ştie, poate chiar îşi va găsi fani on-line sau în vreun spital psihiatric. Odată l-am strigat din greşeală Colm, ceea ce a fost jenant.
Dan Leaker este un pensionar oţelit pe Wall Street, care scrie un thriller despre prăbuşirea sistemului financiar mondial cauzată de nişte hackeri rebeli. În film, Tom Cruise va fi eroul zilei. În carte, toate frazele. Sunt extrem.
De scurte.
Mie-mi place.
Adică, îmi place Dan. Adică, îmi place să-l ascult cum vorbeşte aiureli.
Aiureli totale.
Dar cu o certitudine absolută.
