Rostesc cuvintele cât mai delicat cu putinţă, dar pentru mine întrebarea asta e întotdeauna un principiu călăuzitor. Iar când Harriet a răspuns Jocul cu mărgele
de sticlă¹¹, în clipa aia am ştiut că aveam gânduri serioase în privinţa ei.
– Dune. (Pronunţă de fapt Dun.) De Frank Herbert. O ştii?
Mă dezumflu total. SF. Ştiu că nu-i o atitudine la modă azi, dar pentru mine genul SF e la fel de inacceptabil ca Stăpânul inelelor şi toţi elfii ăia de rahat. La universitate, toţi cei care admirau cartea asta erau ingineri, şi de obicei mergea în tandem cu berea englezească şi cu acorduri de Metallica.
– De fapt, o citesc a doua oară. Toată seria. E super! Dar tu?
Îi ţin un discurs despre cât îmi plac scriitorii americani moderni, mai ales cei răposaţi de curând. Dar presar şi câteva cuvinte despre Waugh şi Wodehouse şi, ca să fiu democratic, nu-i uit nici pe McEwan, Barnes şi Le Carre. Şi adaug că n-am citit în ultima vreme nimic de băieţii ăştia, fiindcă dacă aş fi citit, ştiu că aş fi renunţat să mai încerc să scriu şi eu un roman.
– Categoric, zice ea.
Şi spune că şi ea simte la fel în legătură cu Frank Herbert şi, într-o măsură mai mică, în legătură cu Ursula Le Guin.
– M-ai pune şi pe mine în romanul tău? mă întreabă pe urmă.
– Sigur. Ce fel de personaj ţi-ar plăcea să fii?
– Vreau să fiu eu. Echo Summer.
– Păi, asta ar putea fi cam dificil. Dat fiind că eşti o persoană reală şi aşa mai departe.
Râde.
– E prima dată când îmi zice cineva că-s o persoană reală. Hai noroc, mister!
Sorbim o vreme din martini-urile noastre.
– Vreau să fiu o fată dintr-un bar care îi arată eroului un truc cu cărţile de joc.
– E posibil. Şi care-i trucul?
Ea se răsuceşte pe taburet, cu faţa spre mine, şi îşi aşază un picior peste celălalt; parfumul de mosc se ridică din ea ca pâcla într-o zi toridă.
– Bun, uite aici un pachet de cărţi invizibil. Alege una. Dar să nu mi-o arăţi.
Răsfiră „cărţile“ în mâinile goale. Mă prefac că iau una.
– Uită-te bine la ea. Ţine minte ce e. Să nu mi-o arăţi.
Îmi plimb de câteva ori privirea între „carte“ şi faţa ei.
Mă gândesc la dama de pică.
– Bun, ai reţinut ce e? Acum pune-o înapoi în pachet, oriunde vrei tu.
Întinde spre mine cărţile răsfirate, iar eu mă execut. Pe urmă pune tot „pachetul“
în buzunarul jachetei – de unde mâna ei iese ţinând între degete o carte de joc reală. O aşază cu faţa în jos pe bar şi pune deasupra paharul meu de martini.
– Ai fi oarecum impresionat dacă asta ar fi cartea aleasă de tine?
– Mda. Mda, aş fi.
– Ai fi impresionat, surprins şi încântat? Dacă asta ar fi cartea ta?
– Surprins şi încântat. Uluit, chiar.
– Dacă asta ar fi cartea ta.
Are ceva în ea, ceva mai degrabă din asistenta unui magician decât din magicianul însuşi, dar sunt gata să fiu surprins, încântat şi tot ce mai trebuie.
– Dacă asta e cartea ta, îmi faci cinste cu un pahar?
– Categoric. Ne-am înţeles.
– Asta e cartea ta. Uită-te.
Ridic paharul şi întorc cartea. E una dintre cele complet albe pe care le includ pachetele de cărţi de calitate superioară. Pe ea e scris de mână CARTEA TA.
– Cred că o să mai iau încă un dirty martini.
Aisling
De ce mă simt atât de tulburată în privinţa serii ăsteia?
Cum… şi de ce? Şi de când… am devenit atât de „implicată“ în idilele lui Tom?
