– Dar bătrânica Victor a rezistat şi ţi-a cucerit inima, nu-i aşa?
– Ştiu eu? Poate că da. Până la urmă, făcea parte din familie. Ruda proastă şi păroasă.
– Da’ tre’ să ai grijă de rudele pruaste şi păroase.
Aşa a zis, pruaste.
– Păi, povesteşte-mi despre Merlin.
– Ştii magazinul ăla super pentru animale de lângă Merritt Parkway? Cred că nu.
M-am oprit o dată acolo doar ca să mă duc la toaletă şi atunci l-am văzut cum şedea acolo, singur-singurel. Şi parcă mi-a vorbit. E din rasa pitic olandez.
Foarte expresiv. Şi un pic… să zic… magic?
– De asta l-ai numit Merlin.
– Jur că mi-a zis Ai crezut că te-ai oprit aici ca să faci un pipi, însă de fapt era scris ca eu să vin acasă cu tine. Dar n-a rostit cuvintele cu glas tare.
– Slavă Domnului pentru asta!
– Nu mai avusesem nici un iepure înainte. Dar l-am cumpărat – treizeci de dolari – plus nişte pelete şi fân. A stat tot timpul foarte liniştit. Şi a intrat direct în casă, de parcă acolo i-ar fi fost locul. Şi chiar îi e.
– Dar nu are o cuşcă?
– Nu.
– Şi nu…?
Se răhăţeşte peste tot?
– Are o tăviţă în care-şi face nevoile. E chiar mai curat decât mine. Ar trebui să
vii pe la noi.
– Mi-ar face plăcere.
– Dimineaţa mâncăm împreună. E o scenă tare domestică.
– Încerc să mi-o imaginez.
– Eu am vafele mele, sau altceva. Merlin are peletele lui.
Se uită la mine într-un mod aparte, de parcă tocmai ar fi luat o hotărâre.
– Ai ceva planuri pentru restul serii?
În stomacul meu se întâmplă nişte acrobaţii ciudate. Clatin din cap.
– Hai să mergem la mine. O să i te prezint lui Merlin.
Dar probabil că pe faţa mea s-a aşternut o expresie dubitativă, fiindcă adaugă:
– E foarte intuitiv. Poate să ghicească viitorul.
Haide, nu fi fraier! Doar un prostănac ar refuza o invitaţie ca asta.
*
De fapt, nu e chiar o rulotă. E o aşa-numită casă mobilă, deşi nu pare prea mobilă. E un soi de bungalou scund, din lemn, aşezat pe nişte cărămizi la un loc
cu alte sute, poate chiar mii de rulote similare. Mobilă este în sensul că, teoretic cel puţin, poţi s-o agăţi de un vehicul specializat şi să mergi cu ea până în celălalt capăt al continentului.
Merlin e, aşa cum a şi fost prezentat, alb, deşi nu-ţi sare-n ochi faptul că ar avea cine ştie ce abilităţi paranormale. Stă pe o măsuţă de cafea cu aspect marocan şi-şi curăţă urechile. Arată de parcă n-are idee ce-o să se întâmple săptămâna viitoare, aşa cum n-am eu sau n-aveţi dumneavoastră.
Dar e un iepure frumos, într-adevăr – ceea ce îi şi spun stăpânei lui. Stăm aşezaţi la capetele opuse ale unei canapele desfundate, ea sprijinindu-şi picioarele pe aceeaşi măsuţă pe care Merlin e cufundat în abluţiunile lui obişnuite. Avem în mâini câte o băutură tare – Jim Beam – pe care o sorbim din ceşti de ceai.
Pe lampadarele alăturate sunt drapate eşarfe vaporoase; o lumânare parfumată
înmiresmează atmosfera. Ultima dată când am mai fost într-o încăpere similară
aveam nouăsprezece ani şi speram din suflet să înregistrez anumite progrese pe lângă o colegă studentă la engleză, pe nume Amanda Whiston. Ei îi plăceau romanele lui Thomas Hardy, muzica lui Van Morrison şi ginul de la Sainsbury.
(Din câte am aflat, acum e mamă de gemeni, locuieşte în Kettering şi a devenit cineva la Departamentul de relaţii publice al Autorităţii pentru Apă din Severn Trent.)
Echo îmi povesteşte despre trecutul ei profesional, în care a avut tot soiul de slujbe.
– Majoritatea nasoale. Spune tu una, şi probabil că am fost şi eu pe acolo.
