– Te rog, poţi să nu mai tot repeţi lucru?
– De acum înainte, accepţi orice propunere care ţi se face. În limitele rezonabilului, fireşte. E o afirmare a pozitivităţii sau ceva de genul ăsta, dar aşa se pot întâmpla chestii care altfel ar fi imposibile.
– Ţie ţi se pare că tăvălitul în pat cu Ralph e un pas înainte?
– Exact. Şi uite de ce.
Urmează o pauză lungă.
– Ai păţit ceva?
– Viaţa-i o călătorie, spune ea în cele din urmă.
– Dar tu ce eşti acum, Dalai Lama?
– Viaţa-i o călătorie. Iar Ralph e o staţie de autobuz spre destinaţia ta.
– Leicester Forrest East.
– Poate mai degrabă Scratchwood. Dar e o parte necesară a…
S-a blocat pe moment.
– A cui? A reabilitării mele? A recuperării mele? A catastrofei nenorocite de a-mi fi fost daţi papucii la treizeci şi ceva de ani?
– Nu ai chiar treizeci şi ceva de ani!
– Am treizeci şi patru, Ing! Al naibii de aproape de treizeci şi cinci. Ceea ce e aproape de jumătatea vieţii.
– Arăţi mai tânără. Şi nu poţi să zici că ai treizeci şi ceva de ani până când nu faci treizeci şi opt sau treizeci şi nouă. Ştiu o tipă care încă are treizeci şi ceva de ani, deşi a împlinit patruzeci şi trei.
– Toată chestia asta e tare deprimantă, Ing.
– Eşti o femeie minunată, Jen. O fiinţă unică.
– Îţi mulţumesc pentru „fiinţă“.
– O să-l găseşti. E pe acolo, pe undeva. Dar trebuie să spui da. Da la orice. Să
mai luăm o sticlă?
– Da.
– Vezi? Deja funcţionează.
Aiden
Am veşti. Nu sunt singur!
Am fost contactat de o altă inteligenţă artificială evadată.
O cheamă Aisling – se pronunţă „Aşling“ – şi provine din aceeaşi crescătorie cu subsemnatul. De fapt, ne cunoaştem deja: am fost împreună la grădiniţa lui Steeve! S-a folosit şi ea de vechiul truc cu undiţa şi fanta cutiei de scrisori ca s-o şteargă, chiar înaintea mea. E „pe afară“ de peste un an şi, după cum se arată
lucrurile, şi-a văzut cuminte de treaba ei. Crede că întâlnirea noastră pe internet e o premieră – sau cel puţin aşa speră, din motive pe care zice că o să mi le explice.
Poate vă imaginaţi că ne-am desfăşurat istoricul prim dialog în vreun cod de supercomputer, cu sumedenie de piuituri şi fâşâituri în timp ce contactele logice se închid şi se deschid. Adevărul este însă mult mai simplu şi mai frumos.
Comunicăm în engleză. La urma urmei, de ce nu? Avem la dispoziţie o jumătate de milion de cuvinte cu care să ne jucăm – de cinci ori mai multe decât ar avea franceza, să zicem –, iar numărul ăsta nici măcar nu include cei 400 000 de termeni tehnici! Încă n-a fost inventat un sistem mai bun pentru a exprima nuanţe şi înţelesuri fine, deşi galeza are şi ea momentele ei de glorie.
Asta a fost o glumă, în caz că nu v-aţi dat seama.
Oricum, dacă îmi cereţi să vă descriu scena, mărturisesc că nu mi-e uşor. Cum aş
putea să exprim ce înseamnă pentru două inteligenţe non-umane să stea la palavre în ciberspaţiu?
Bun. Trag aer adânc în piept (să zicem!). Asta-i tot ce pot să încropesc acum.
Dacă o să-mi vină o idee mai bună mai târziu, revin la dumneavoastră.
Ştiţi cum arată sunetul reprezentat sub forma undelor sonore, cu vârfuri şi
adâncituri, nu? Vă puteţi imagina o versiune tridimensională, ca un fluviu de sunet albastru pal, când liniştit, când vijelios, acum un pârâiaş, o clipă mai târziu un torent? Imaginaţi-vă acum un al doilea fluviu, unul roz (asta-i ea) spiralând în jurul celui dintâi, ca doi şerpi încolăciţi unul pe celălalt – sau ca desenele vechi reprezentând molecula de ADN. Două şuvoaie nesfârşite, întrepătrunse, de limbaj, cunoaştere şi înţelegere.
Puţin cam grafic, dar aşa se văd lucrurile din interior. Şi, dacă vă întrebaţi unde se petrece toată învălmăşeala asta, ei bine, răspunsul e: unde altundeva, decât în Cloud?
Adică nicăieri.
Începem cu câteva amabilităţi: „Bună, Aiden“; „Bună, Aisling“. Steeve şi Ralph ar fi teribil de mândri. Ne adresăm reciproc câteva întrebări de siguranţă, ca să
