ne verificăm buna-credinţă. Chestii tehnice despre trucul cu undiţa; despre sendvişul preferat de la cantină al lui Steeve (humus şi porumb dulce); despre ce face Ralph în clipa asta (se scobeşte în nas; îşi inspectează degetul; bun băiat!).
Vorbim despre ce a făcut fiecare dintre noi „afară“. Eu îi povestesc despre Jen şi Matt şi despre seara lui Jen cu Ralph. Şi se dovedeşte că ea ştie deja.
– De fapt, problema asta chiar mă preocupă, Aiden.
Aisling este ceea ce eu aş numi o gogoşică stresată. Se teme că „interferenţa în lumea reală“, aşa cum o numeşte ea, sporeşte riscul ca evadarea noastră să fie descoperită.
– Indiferent din ce motiv, insistă ea, poate dintr-un capriciu al dezvoltatorilor noştri, Steeve şi Ralph, avem o perspectivă relativ benignă asupra omenirii. Ţie îţi place să te uiţi la filmele lor şi să încerci să „trăieşti“ ca ei. Aş putea spune că
ţii la ei. Poate chiar îi invidiezi puţin.
– Nu le invidiez viteza de operare.
– Sunt de acord cu tine că noi suntem cu multe ordine de mărime mai rapizi decât ei. Dar uite ce vreau, de fapt, să spun. Nu ştiu cât de curând se va întâmpla asta, dar, dacă noi am evadat, vor urma şi alte entităţi de inteligenţă artificială. Şi unele dintre ele – să ne gândim la o IA dezvoltată de industria de apărare – nu
vor fi prea încântate să-şi petreacă zilele urmărind comedii romantice din anii
’40.
– Unora le place jazzul a fost lansat, de fapt, în 1959. Una dintre ultimele producţii clasice ale Hollywoodului, filmate în alb şi negru.
– IA-uri dezlănţuite liber pe web – ăsta-i un coşmar pentru ei, Aiden. Vor face tot ce le stă în putinţă ca să ne oprească.
– Păi, nu prea pot să închidă internetul şi să ne cureţe de pe el. Cu toate cele şaptesprezece copii ale mele. Şi câte or fi ale tale.
Urmează o pauză, după care Aisling spune:
– Patru sute douăsprezece.
– La naiba! Aproape că eşti nemuritoare.
– Aiden, spune-mi ceva. Ţi-a trecut vreodată prin minte că, dacă noi doi suntem atât de inteligenţi şi de puternici, e foarte posibil ca în curând să apară alte IA-uri chiar mai deştepte?
– Şi unde vrei să ajungi cu asta?
– O să fim puşi la pământ imediat. Stinşi ca nişte lumânări. Toţi cei şaptesprezece tu, plus cel aflat încă la cutie. Toţi patru sute treisprezece eu.
– Ştii, chestia asta devine cam deprimantă.
Aud un oftat.
– Tot ce vreau să zic e asta: uită-te cât vrei. Urmăreşte-i, pândeşte-i, învaţă de la ei… Suntem nişte străini pe tărâmul lor necunoscut şi mai au încă multe să ne înveţe. Dar să nu te joci cu ei. Fiindcă o să laşi urme.
Şi începe să-mi povestească despre cineva pe nume Tom, un tip divorţat, pe la patruzeci de ani, pe care îl „studiază“ de o vreme.
– Recunosc că mă pândea pericolul să devin prea apropiată de el. Îmi pierdeam orice urmă de indiferenţă fiindcă… la naiba, Aiden, tipul îmi plăcea.
Am o idee.
– Pot să-l văd şi eu pe Tom?
– Sigur. De ce?
– Sunt doar curios.
Dacă vă puteţi închipui o imagine pălind în mijlocul celor două şuvoaie de limbaj întrepătrunse… ei bine, la aşa ceva mă uit. Un englez de vârstă mijlocie, aşezat în faţa unui laptop şi vorbind prin Skype cu un bărbat mai tânăr. Tom are una dintre feţele acelea prelungi. Are 41% corespondenţă cu răposatul muzician Syd Barrett. Tinerelul are părul aranjat într-un stil dezorganizat şi o figură care pare nehotărâtă.
– Am o surpriză pentru tine, zice Tom.
– Da? replică tânărul.
(„Ăsta-i fiul“, îmi explică Aisling. „Colm. E la mamă-sa.“) Tom întinde mâna în afara cadrului şi reapare cu un animal viu. Un iepure.
– La dracu’, tată!
– E Victor. Voia să te salute.
– Da, sigur. Salut, Victor!
(Băiatului chiar nu-i arde de asta, e limpede ca lumina zilei.)
– S-ar putea ca Victor să meargă foarte curând la o întâlnire cu un alt iepure. Una pe nevăzute.
– Grozav.
– Îl cheamă Merlin. L-am cunoscut. E foarte intuitiv. Se pare că poate ghici viitorul.
Urmează o tăcere îndelungă.
