Îl las să mai fiarbă niţel.
– Ce să înscriu?
Don înalţă o sprânceană satirică. Ar fi trebuit să se facă actor de televiziune.
Unul dintre tipii ăia care ba cântau, ba debitau glume uşurele prin anii ’60. Şi care făceau ca lucrurile complicate să pară simple.
– Ai avut parte de un strop de… dragoste dulce, duuuulce?
Îi place să spună cuvintele astea tot atât cât îmi place mie să le aud. De ce au americanii parte de cele mai bune dialoguri? Şi dacă tot veni vorba, de cele mai
bune titluri de melodii (ce ziceţi de „Twenty-Four Hours from Telford“¹²?)
– E o tipă drăguţă, Don. Dar ţicnită ca o codobatură.
– Ţicnită ca o muscă beată.
– Ţicnită ca brâul unei femei ţicnite. De fapt, comparaţia asta nu prea merge, nu-i aşa?
– Eu n-aş pune-o la socoteală.
– Are în casă o armă, Don.
– Mulţi americani au.
– Ţie chestia asta ţi-ar tăia cheful? Să ştii că o femeie are o armă în casă?
– Crezi că, dacă nu te-ai purta frumos cu ea, te-ar împuşca pe la spate?
Mi-e ruşine s-o recunosc, dar exact asta îmi trecuse prin minte.
– Oricum, n-am avut parte. Ca să-ţi răspund la întrebare. Mi-a zis că nu obişnuieşte, de la prima întâlnire. Şi nici la a doua, întotdeauna. Dar mi-a spus o glumă bună.
Încep să-i povestesc bancul cu locul de muncă la fierărie, numai că Don îmi serveşte el poanta. Omul le-a auzit deja pe toate.
– De fapt, peste câteva zile o să dau o fugă înapoi, în Anglia. Îmi vizitez băiatul la universitate.
– Ca un tată bun ce eşti.
– Don, tu ce părere ai despre asta?
Îi dau telefonul meu, iar el scoate din buzunar o pereche de ochelari cu rame aurii şi studiază e-mailul pe care l-am primit cu câteva ore mai înainte. Ochii lui mici şi cenuşii parcurg textul în grabă, după care se umplu de amuzament.
– Uau! exclamă, proptindu-şi ochelarii pe creştet, în părul demodat de lung.
Parcă ar fi ceva de prin romanele lui Charles Dickens sau aşa ceva.
– Tipa e reală. Am verificat-o. Ziarist liber-profesionist, lucrează acum în IT.
– Şi cine-i acest prieten punct comun?
– Pur şi simplu, habar n-am.
– Cineva care ştie că pleci curând la Londra. Fiul tău.
– Col? Nu-s mai multe şanse să fi trimis el e-mailul ăla decât să fi scris… ştiu eu? Piatra de la Rosetta.¹³
– Dă-mi să văd fotografia.
– A ei?
– Nu mă-ndoiesc că ai găsit una.
– Du-te la Fotografii. Pe urmă la Foto salvate. E cea mai recentă.
Degetul lui Don dansează pe ecranul telefonului, oprindu-se în cele din urmă pe imaginea unei femei cu părul negru, pe la treizeci şi ceva de ani.
– Oho! zice el.
– Oho?
– Da, amice. Oho!
– N-ai vrea să mai adaugi ceva pe lângă acest… oho?
– Îmi place mutriţa. Îmi place mutriţa tare mult. Aerul italian. Ochii inteligenţi.
Sexy, dar nu vulgară. Şi ador zâmbetul ăla ghiduş.
