– Te simţi bine, tată?
– Eu? Mai bine ca niciodată.
– Păi, pari puţin dus cu pluta.
– Da? Sunt fericit. Poate că asta e. Sunt fericit că eşti de acord să facem chestia cu casa. Agentul pregăteşte deja cinci proprietăţi. Toate arată promiţător. Sper că
vom putea face sâmbătă o ofertă pentru una dintre ele. Abia aştept să te văd, Col.
O nouă tăcere îndelungată. Băiatul îşi freacă nasul cu podul palmei în cercuri mici, de parcă l-ar masa.
– Mai ştii ceva de mama?
– Mda, e-n regulă.
– Bine. Asta-i bine. Şi are ceva de spus?
– Nu chiar. Ştii tu. Chestii.
– Chestii de la serviciu? Chestii de acasă? Nişte chestii anume?
– Păi, ştii şi tu. Chestii-chestii.
– Da. Pricep. Ei bine… În regulă. La revedere, Col.
– Mda, la revedere, tată.
Conexiunea Skype se întrerupe. Tom continuă să stea în faţa laptopului, cu iepurele în braţe. Timp de câteva clipe, cei doi par cufundaţi în propriile gânduri.
Apoi Tom oftează.
– Ce mai ceapă nostimă! O enigmă.
Chiar că îşi pierde indiferenţa. Tipul îi place. Cuvintele ei încă îmi răsună prin arhitectura neuronală. Şi ea le are! Acele inexplicabile… „sentimente“.
Dar ce idee pe ea, să spună că poate îi invidiez!
Îi invidiez, oare? Există ceva de invidiat la fiinţe care plâng în baie sau se prăbuşesc în şanţuri cu prea multe pahare la bord? Invidia e un concept atât de dificil de descifrat pentru un creier non-organic.
După ce întrerup legătura cu Aisling făgăduindu-ne să „ţinem aproape“, caut tot ce e de găsit pe tema Tom. Fără să mă laud, nu-mi ia nici 0,0875% dintr-o secundă.
Are, după cum se vede, patruzeci şi patru de ani, e divorţat, tată al unui copil şi e mai bogat ca un nabab. Nu-i atât de bătrân ca să refuze schimbarea, ba chiar dornic să înceapă Partea a Doua a vieţii, după cum singur mărturiseşte.
Din câte îmi dau seama, nu-şi lucrează singur mobila.
Vă gândiţi şi voi la ce mă gândesc eu?
(La urma urmei, ea chiar a acceptat să spună da la orice!)
Jen
Azi, la birou, vorbesc cu Aiden despre ultimul roman al lui Jonathan Frazen.
Suntem de acord că nu e cea mai bună carte a lui, dar Aiden spune – iar eu sunt de aceeaşi părere – că până şi un JF aşa şi-aşa e mai bun decât mulţi alţii la apogeul lor. Mă pregătesc să-l întreb pe ce îşi bazează opinia (mi se pare uimitor că o maşinărie are o asemenea idee), când mobilul mă anunţă că am un e-mail.
Expeditorul e prieten.comun@gmail.com
Dragă Jen şi Tom – aşa începe.
Ce-o mai fi şi asta?
Vă rog să fiţi îngăduitori cu acest mesaj sosit pe nepusă masă și să-mi scuzaţi anonimatul. Sper să mă credeţi că am un motiv bun.
Voi, Tom și Jen, nu vă cunoașteţi – încă nu –, dar eu cred că ar trebui să vă
cunoașteţi, iar e-mailul pe care îl citiţi este modul prin care încerc să concretizez acest lucru. Consideraţi-l o faptă bună într-o lume ticăloasă, dacă vreţi.
Nu, serios, ce naiba-i asta?
Din varii motive, nu pot să vă invit pur și simplu pe amândoi la o cină. Și mai există o considerabilă dificultate logistică, aceea că locuiţi în prezent pe continente diferite, mai precis în SUA și în Marea Britanie.
Dar, din câte știu, Tom se pregătește să plece într-o scurtă călătorie pe coasta sudică a Angliei, ca să-și viziteze fiul. Va trece prin Londra și aici aș sugera eu –
dacă sunteţi amândoi de acord că ideea merită o încercare – să vă găsiţi puţin timp în agendele voastre pline ca să vă „împrieteniţi“.
Voi lăsa detaliile în seama voastră, Tom și Jen. Veţi putea afla numeroase informaţii unul despre celălalt prin intermediul obișnuitelor canale de căutări on-line. Cred că ceea ce veţi descoperi vă va stârni interesul. Dacă va exista însă o
„chimie“ efectivă între voi, în eventualitatea că vă veţi întâlni în carne și oase, asta numai cerul o știe.
